Geschenk Anladen

Vorbeam alaltăieri de Lună, că m-a zăpăcit de cap.

Cum nu vă pot da o explicaţie raţională, voi povesti de jur înspre jur.

Acum vreo 3-4 luni a fost o perioadă asemănătoare. Noroc că încă există oameni de nu-şi scot datarea automată a pozelor, că uite aşa am obţinut şi eu un reper temporal.  

  

De pe la sfârşitul lui aprilie, am început să observ felul cum se transformă totul în jur.
O fereastră de exemplu, devenită destul de familiară noaptea, m-a şocat prin armonia pe care o degajă, absorbindu-mi deodată privirea.

Apoi de ziua mea am primit cado efemer o eclipsă parţială de lună.
Am ieşit la plimbare noaptea prin jurul Cetăţii, să prind eklipsa-n poză, ca să am ce povesti bunicii şi nepoţeilor.



...pentru mine, exact sub calul ăsta se află cel mai distractiv punct de atracţie turistică: Weeeeelcome!

...abia acum, după 3 luni, îmi amintesc cum mi-au furat nişte crăcănari hanoracul ăsta, favoritu'!

Dar să revin la noaptea unui sfârşit de aprilie.
Luna veghea atentă peste vieţile oamenilor din oraşul de jos, cu sufletele lor conectate în sus.

 

Ne-am tot chinuit să surprindem printre nori eclipsa cado, în diversele ei stări şi cu diversele noastre setări.
M-am foit pe loc, să găsesc unghiul perfect. Destul de frustrant, norişorii nu prea ţineau cont de momenţelul meu festiv. 

...am căutat mult butonul on/off, dar felinarul ăsta chiar nu avea!

Până una alta, am zis să intrăm şi noi puţin în peisaj, poate o să ne uităm după aceea la acest moment.
Şi iată că aşa e.

În cele 10 minute de vizibilitate a eclipsei, m-am pregătit să suflu cu toată puterea peste tortul de ciocolată din suflet. Dar Selena, satelitesa pământenească, nu a venit cu nimic spectaculos. Abia dacă s-a putut observa o mică deviere în conturul ei plin, cum ar veni în partea ei nord-vestică. 

Cu senzaţia că poate am avut aşteptări prea mari, am împaketat cado-ul subţirel şi mi-am văzut de treabă. De atunci am continuat totuşi să observ una alta.
De pildă cum scrisul mă ajută să înţeleg tocmai acele chestiuni care la nivelul vorbirii îmi par ridicole.
Asta nu înseamnă că ceea ce scriu are sens, sau nu e ridicol. Mă refer la actul de a te de-scrie.
Sau, o altă direcţie de observaţie: modalităţi de despărţire a individului de copilărie.
(oh, o temă etern-tragi-comică şi delicioasă, miam-miam!)
Dar febleţea mea rămâne Lili, zeiţa demult alungată şi totuşi prezentă în partea întunecată a lunii oricărei femei. Pot sta cu gândul ore în şir la diversele aspecte ale manifestării acestei divinităţi. Fără o legătură neapărat, pentru că încă nu m-am decis dacă pot crede în coincidenţe, azi-noapte am dat peste frikingeala asta: