marți, 24 decembrie 2013

Basm (III)

Despre NL se poate spune că             .



În plus, regele i-a spus odată cât de mult îi simte prezenţa, chiar dacă la început doar îşi scriau sms-uri, făcând schimb de impresii de pe malurile pe care au adormit fiecare. Înainte de a se cunoaşte, apoi fără a se mai cunoaşte vreodată.
NL era de nea şi dintr-un judeţ al regatului unde se credea că încă mai puteau fi găsite păduri nepătrunse de prostia omului.
Femeile din cortegiu o antipatizau fiecare din motive care de care mai obiective, dar era evident că toate erau de acord că era o erezie să lipseşti de la ceremonie, odată ce regele ţi-a făcut cu ochiul.
NL prefera îngheţata de fistic, şi regele tocmise o corabie plină, ce ar fi trebuit să ajungă în toamnă. Între timp se petrecuse toată decăderea regală, şi câinele habar-n-avea cum ar putea plăti tonele de îngheţată. Spera că vreun naufragiu îl va scoate din belea, dar pe de altă parte adora să privească cum Noutatea Lipsă savurează îngheţata de fistic. Deocamdată cumpăraseră de la billa câteva îngheţate, să-i treacă mai uşor vremea domnişoarei.
Regele se afla într-o stare de confuzie apropiată imbecilităţii. Făcea tot felul de gafe, de genul că i-a şoptit femeii-vulpe-mereu-disponibilă cât de mult apreciază sinceritatea ei, iar câinelui cu dinţii de aur i-a pus mâna pe fund, grohăind ironic. Îl confundase cu femeia-umbrelă-gonflabilă-cu buze-incredibil-de. Da, regele păstra pe lângă el şi în afara cortegiului câteva tipare umane.

NL ştia tot felul de melodii pe care doar regele le asculta atent, şi toţi curtenii o apreciau numai pentru asta.
Erau momente acelea de linişte şi graţie, când toţi se gândeau ce-o să se facă cu un rege lipsă.
El fiind acolo, se putea uşor vedea că lipseşte. Unele voci şopteau deja tot mai tare că regele o luase razna.
Perspirase dincolo de pereţi, degeaba se chinuise câinele să ascundă asta.
Ultima rezoluţie aprobată de rege unei familii de artizani în lemn, s-a încheiat cu cuvintele "nu vă fie frică, cu toţii suntem oameni!"
Atunci dregătorul de destine s-a cutremurat puţin, speriat că nu-i va putea linişti pe toţi deodată.
Şi au mai fost apoi şi alte semne, tot mai clare. Odată regele se pişase în sală în faţa întregului consiliu, strigând din răsputeri că a luat foc Universul.
Aşadar câinele nu mai avea timp nici să-şi roadă oasele zilnic. Oasele lui zilnice.
Şi mai avea şi dureri se spate de la atâta alergătură. Arăboaica îl asalta cu infinite promisiuni ale fericirii, care îl lăsau însă rece. Tot regatul atârna de direcţia acţiunilor sale, nu avea timp pentru pasiunile sale.
Alaltăieri spre seară regele s-a îmbrăcat singur, şi-şi aştepta cortegiul pentru începutul ceremoniei.
Astrologul l-a avertizat că nu vor trece dincolo de data asta, şi că ar fi bine să amâne totul, că e solstiţiul de iarnă.
Regele s-a înfuriat într-atât, încât a mâncat o brioşă cu tot cu hârtie.
La ceremonie a lipsit bineînţeles NL. Îl cunoscuse mai îndeaproape pe unul dintre majordomii regelui, şi tocmai se uitau amândoi la ceva film când câinele intră peste ei disperat:
- Păi ce faceţi zâna dumneavoastră, nu sunteţi la ceremonie?
- M-am gândit să nu vin.
- Păi trebuie obligatoriu să fiţi acolo!
- Nu trebuie nimic, domnule câine.

În sâmbăta respectivă (ultima de când a început cronica de basm) regele şi-a dat fără efort seama din prima că NL lipsea. Panică. Rostul vieţii e pierdut în mod periodic, dar există excepţii. Totuşi nu era nimic de făcut, chiar ca şi rege. Ştia pe de rost destinele femeilor din cortegiu, totul se anunţa exasperant de previzibil.
Asculta la căşti nişte rave de prin '90 şi chiar avea chef de ceva nou.











vineri, 20 decembrie 2013

Basm (II)

Regatul devenise o republică faminarhală spune vorba din bătrâni.
Regele era ţinut legat pe tron mai tot timpul, trăznind tot felul de zicale pe care mai nimeni nu le va mai lua în seamă.
Doar că într-o bună zi regele avu cea de-a doua revelaţie, un fel de meta-revelaţie: nu trebuia să mai spună nimănui ceea ce simte, ci să caute ceea ce era el.
Nemaifiind rege, el se întrebă: cine sunt eu?


Dintre femeile fostului său cortegiu, apăru tocmai cea care ştia cine e el. Dar nu-i spuse deocamdată decât că-i pare rău că abia după 10 ani şi-a dat ea seama că regele rămâne rege orice ar face.
Oricum, asta nu a schimbat starea existenţială a nimănui.
Peste 10 minute au dat buzna cele două femei-copile, să ceară nişte beteală şi au ruinat tot scenariul înţelept al femeii-floare.
Apoi a venit pictoriţa, cea care îi făcuse demult regelui un portret. Unicul până acum, dar cel de-al doilea vangoh. Ea avea inspiraţie exact în momentul ăsta, şi înţelegerea regelui era deplină.
Câinele cu dinţii de aur mârâia la cele 4 femei demult, dar regele simţise că venise vremea să fie ascultat.
Femeile abuzau de răbdarea câinelui şi de labilitatea regelui, care oricum nu-şi amintea cu cine stă de vorbă.
Regele le binecuvântase pe toate.
Femeia care ştia tot s-a retras în culmea pertinenţei, femeile-copile au plecat înfăşurate în beteală, iar pictoriţa i-a făcut regelui un blougiab de rămas-bun.
Câinele a rămas fidel, aparent cu scopul de a-l sfătui despre treburile viitoare ale regatului, dar regele l-a ofensat pe tema arăboaicei, cea care se preschimbase nu demult în căţea.
Lucrurile s-ar fi complicat şi mai tare, dacă nu ar fi intervenit Noutatea Lipsă, adică NL.
Se ştia deja din poziţia astrelor că va apărea o nouă femeie ce va lipsi intenţionat de la ceremonia cortegiului într-un moment crucial-semilunar. Toate religiile vor asista neputincioase la lipsa ei, dar până atunci mai e de dormit.

(vau rma)


joi, 19 decembrie 2013

Basm (I)

A fost odată un rege ce domnea liniştit peste regatul său. A reuşit să le ofere supuşilor bunăstare, pace şi belşug în suflet. În fiecare cămin era cel puţin un televizor. Cu toţii aveau ce mânca mâine, nu erau stresaţi de nimic.
Omul de încredere al regelui era un câine cu dinţi de aur, singura fiinţă cu care se sfătuia de fiecare dată când avea vreo ezitare. Câinele ştia cum să-l îndrume pe rege pe calea cea bună, dreaptă şi frumoasă.
Totul a fost minunat, până în ziua când regele avu prima şi ultima sa revelaţie: până în clipa aceea, nu ştiuse că este rege! 
Revelaţia asta l-a îndepărtat treptat de supuşii săi.
După o domnie armonioasă, regele a intrat într-o firească perioadă de declin. Nu-l mai lua în seamă nimeni, aproape toţi curtenii se obişnuiseră cu crizele regelui, îl lăsau să-şi boscorodească ameninţările inofensive.
Treptat, mai ales când era la tv vocea româniei, regele ajunse să fie obligat să şadă cuminte pe tronul său. Momentele astea erau cele mai cumplite pentru el. Chiar şi câinele trăgea cu urechea la televizor, şi atunci regele turba. 
Pe lângă revelarea faptului că este rege, memoria sa se deteriora vizibil.
Uitase cu totul de cortegiul său.
Pe vremuri, din porunca lui se organizau periodic festivaluri. Fiecare festival era destinat doar uneia dintre cele câteva femei care îl ajutaseră să devină şi să fie rege.
Este de la sine înţeles că festivitatea cortegiului era o tortură pentru fiecare dintre ele. Regele ştiuse însă să transforme tensiunile lor femeieşti în avantajul său. Cum-necum, la ceremonie participau toate femeile din viaţa regelui, deşi în lipsa lui cu siguranţă s-ar fi păruit între ele. Ba unele chiar le-ar fi otrăvit cu plăcere pe celelalte. Una, responsabila cu exerciţiile matinale de mişcare a sufletului regelui, chiar i-a mărturisit acestuia în timp ce făceau genoflexiuni că le-ar ciurui pe toate celelalte curve ce-i fac viaţa un chin. Regele a zâmbit.
Cortegiul era compus din câteva femei şi alte câteva. Mereu apăreau noutăţile, care aveau mult de tras până să fie acceptate.


La ceremonia cortegiului participa doar regele şi femeile sale. Accesul altora nu era posibil, deoarece totul se petrecea în Templul Cunoaşterii Subtile. TCS-ul avea o infinitate de porţi, invizibile pentru ceilalţi, era legătura dintre rege şi fiecare dintre femeile vieţii sale. Fiecare legătură se manifesta la alt nivel ontologic.
Odată i-a mărturisit câinelui că lipsa uneia dintre ele ar duce tot regatul de râpă, iar câinele a zâmbit cu toţi dinţii, pentru că deja astrele prevăzuseră de la început asta. Nu doar câinele ştia cine va lipsi.
Dintre femeile regelui, s-au distins desigur cele câteva care erau convinse că jucau un rol mai important, dar odată cu trecerea timpului, toate şi-au dat seama că regele nu acordă vreo importanţă rolurilor lor mundane, ci doar ele îşi acordă o importanţă lumească, care pentru rege nu era deloc importantă. 
Astfel el le-a demonstrat că fiecare trebuie să îşi joace rolul şi să accepte existenţa altor roluri. O vreme ele au părut să înţeleagă asta. 
Dar deja era prea târziu. După o altă vreme, câteva femei se coalizaseră la ultimele ceremonii ale cortegiului, îţi luară inimile în palme şi îl buimăciră pe rege cu o serie de întrebări:
- Rege, de fapt ce rol joci tu pentru viaţa noastră?
- Eu sunt regele. Ce întrebare mai e şi asta?
- Noi nu suntem sigure că eşti. A zis la televizor că putem fi fericite şi fără tine. Logic, nu ne poţi face pe toate fericite. Nu suntem convinse că este bună calea pe care vrei să ne duci tu. Şi din cauză că nu mai credem în puterea ta, nu vei mai fi rege.
- Cum puteţi să vă gândiţi la aşa ceva?
- Stai liniştit, va fi spre binele tău.

Regele căzu din greşeală într-o găleată plină cu smoală, preparată pentru izolarea acoperişului palatului.
Câinele era foarte atent, dar nu ştia nici el ce s-ar putea răspunde. Poate că regele cedase într-adevăr prea uşor, fiind surprins ca un ormag. Cert este că după nu mult timp ajunsese într-o stare atât de deplorabilă, încât plictisea pe toată lumea cu teoriile sale despre Adevăr şi Univers.
Aşa a ajuns regele să fie legat de tron mai tot timpul, devenind de aceea tot mai agresiv la gând şi vorbă. Câinele i-a adus cărţi, i-a gătit o vreme, apoi l-a abandonat şi el, fiind foarte ocupat cu treburile regatului lăsate de izbelişte.
Femeile din fostul cortegiu al regelui, pe rând, toate şi-au dat seama că câinele cu dinţii de aur e mult mai ferm şi fermecător decât regele. Umblau toate cu pretexte care mai de care mai fanteziste să se afle în jurul său. Una a reuşit odată să se transforme în căţea, ca să vadă şi să le spună la toate cum e câinele la pat, dar a fost refuzată politicâineşte. 
Regele asista la toate aceste schimbări, şi trăznea de dimineaţa până seara la blesteme. Era un fel de fundal sonor şi vizual, un fel de stafie stafidită, ce nu deranja pe nimeni.
Regatul devenise republică feminarhală, ca pe vremea străbunicilor fetelor care conduceau acum.

(V-a urma)








   

joi, 12 decembrie 2013

Subarini


Nu este exclus ca deodată unul dintre centrii atenţiei să-mi cadă de pe limbă apoi să urce pe-o ureche până pe cupola creştetului meu. Aici s-ar putea transforma într-o amintire din parcul unde am copilărit.
Până una alta, rămân captiv în zona amigdalo-faringiană, unde o emoţie pufarină se încăpăţânează să stea ascunsă. Degeaba încerc să îi dau de capăt, probabil e legată direct de cord, şi înăuntrul meu nu pot intra cu totul.


Perioadele de progres sistematic al gândului sunt urmate de o entropie a sensului. Cuvântul meu, ulterior ataşat acelui gând, îşi va pierde din claritate.
Relaţia asta simplă pentru unii, pe mine mă aruncă în abis şi autosuspiciune. Văd clar că nu sunt clar.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Neazutopit

Nu-mi pasă 
de vântul de afară, 
mă duc la plimbară.

Poate că asta 
fi-va o seară
la fel celeilalte.

Non-pălinkară.

De la un anumit punct, limba nu se mai lasă abuzată oricum. Interpune în schimb un grad tot mai mare de neînţelegere în receptarea ei. Autoreferenţialismul deasemenea nu este scutit de limitarea acestui abuz. 
A cerceta limba până în deltaliile funcţionăriei ei înseamnă a risca să pierzi convenţia lingvistică, normele scopurilor utilizării sale ca mijloc de comunicale, ca act sociard. Relaţia dintre foamea semnului linguriţistic şi sensul său este prinsă între limite ce ţin de abilităţile de receptare ale fiecăruia. Înţelegem destul de rapid un anume cuvânt, chiar dacă e scris greşit. Dar cum se transpune asta în planul sensului, care eventual derapează de la standardele uzuale? In extremis, pot scrie aici clar, dar sensul să nu fie la fel de clar: eu mint.
O mare parte a artei occidentale îşi are sursa în asemenea proceduri de evaziune a sensului, conştiente sau nu.  
Se poate sta pe întuneric şi asculta cum limba şade cuminte în cap. E mereu la dispoziţie, pentru cei care mereu au ceva de spus. 
Dacă strig "ajutoooooor", sensul acestui gest va lua forma generică şi firească a unui strigăt de ajutor în întuneric. Dar dacă doresc să studiez mai atent limba, şi mă întreb pe întuneric, "azutop?", atunci devierea sensului ne îndepărtează de firescul limbii, lăsând doar o vagă impresie despre intenţia originară. Deobicei se aproximează prin asenămare. Oare sunetele auzite să însemne izotop sau ajutor
Mai avem un instinct. Dacă ne chinuim, şi tot nu înţelegem, din reflex ne spunem că nu e nimic de înţeles. 


vineri, 6 decembrie 2013

Pseudorecenzie: durerea mică răstoarnă durerea mare


M-am uitat într-una din nopţile trecute la filmul ăsta lejer, şi după puţin research îmi dau seama că tre să mă uit încă o dată, mai atent.
Mă intrigă mai multe chestiuni, dar cel mai tare e senzaţia fizică a Italiei, pe care am resimţit-o cum emană din cadrele şi planurile secunde ale filmului.
Avem un cuplu de americani a căror căsătorie e pe cale să se destrame: Fred & Jennifer, aparent personajele principale. Voi lămuri de ce spun aparent.
S-au cunoscut în timpul războiului în Italia, filmul începând din momentul când ei se întorc după ceva ani, într-un fel de vacanţă conjugală mişto. Cu Duccio, băieţelul lor ("mareşalul" va determina printr-un plâns febril, un moment foarte important în semiacţiunea filmului).
Jennifer e jucată impecabil de Nicola Warren, o actriţă intrigantă şi foarte inteligentă, ne spune privirea sa şi wiki de asemenea. Selectând detaliile biografice foarte sugestive, la începutul anilor '80 în şcoala de teatru din Bristol ea nu-şi aflase încă locul pe lume. După reuşita cu Tinto Brass, tot nu era mulţumită de direcţia vieţii ei, deoarece nu se simţea femeie pe deplin. În anii '90 abandonează actoria pentru jurnalism şi în mileniul 3 o găsim pe Nicole implicată în lupta împotriva violenţei domestice. A trecut printr-o traumă personală semnificativă şi intensă cu un barman-actor de duzină, fiind aproape ucisă în bătaie de alt partener.
Fiind constant interesată de calea spirituală a vieţii (antroposofia lui Steiner), destinul a condus-o în pragul bătrâneţilor pe Nicole a noastră la o fermă de căprioare, care au ajutat-o să-şi reveleze sensul vieţii, departe de compania oamenilor. Încă şi astăzi, dacă n-o fi murit-o (wiki nu spune chiar tot, nu am reuşit să aflu ce semn e).
Ei bine, personajul Jennifer jucat de Nicole Warren, luptă cu accesele de masochism. De obicei se strânge cu cureaua peste sâni, provocându-şi durere pentru a putea suporta aşteptarea amantului, Ciro.
Pe şi în alt film, Alissa Freindlikh, consoarta Călăuzei lui Tarkowskij, face prezentă frustrarea feminină cu un talent şi o forţă ieşite din comun.

...iniţial, soţia reală a lui Tarkowskij, Larissa, trebuia să joace scena, dar echipa de filmare a insistat să nu... 

Revin la Capriccio.
Fred, soţul casual pasionat de fotografie, având parte de refuzul erotic constant al soţiei, se combină cu Rosa, o fostă şi viitoare aventură. Francesca Dellera, o bijuterie de femeie, Tinto Brass a lansat-o cu Capriccio, în rolul Rosei. Să ne gândim că lui Fellini, văzând-o ulterior în filmul Carnea de Marco Ferreri (1991), i s-a pus teribil pata pe pielea ei, considerată de critici divină în faţa camerei, şi venusiană în esenţă (nativă Balanţă). Câta păcatul că Fellini nu a mai apucat să facă Pinocchio, unde ea ar fi avut rolul zânei!
Şi am ajuns acuma la Ciro. Keinszig Killer şi prin Godfather III. În Capriccio e amantul vulpiţei Jeniffer, soţia lui Fred. Ciro e standardul italian, clasa pimp stallion, genul finuţ şi pe fază în preajma oricărei fofo.
Ciro o dezvirginase-violase oarecum pe Jeniffer (atenţie fetele, o scenă teribil de realistă), dar Tinto vrea ca noi restul să înţelegem că ea tocmai de asta îl va iubi din viitor şi mai mult. Sexualitatea de sfârşit de ani '80 are marca asta, a mixturii blazate, de conflict animalic şi joc pur.
Cu cât acţiunea filmului devine mai subţirică, ea se pierde în cadre ale bucolismului erotic, cu deosebită atenţie la mirifice detalii (scena când Rosa şi Fred bagă pişu'n radiator).
Ce mai, Tinto e un bijutier al lui Eros, nu degeaba a făcut şi Caligula.
Dar.
Acum, după prima vizionare, îmi dau seama că accentul principal nu sunt Fred şi Jeniffer, care vor sfârşi într-o să zicem previzibilă fericire conjugală; ne rămâne de imaginat cum se vor împăca ei cu viaţa abia după sfârşitul filmului (e vorba totuşi de un film sexy, continuarea o au acasă spectatorii!).
Ca la Pascal Bruckner în Luni de fiere, discursul e doar un pretext iar meta-discursul oferă cheile de interpretare. Nu contează ce face invalidul Frank când nu povesteşte, ci este esenţial faptul că îi povesteşte lui Didier povestea sa, şi ce va deveni povestea lui Frank pentru Didier. În fine.
Aici, Ciro şi Rosa sunt italienii get beget, iar Fred şi J...(am uitat cum o cheamă că mă doare caninul celălalt tare de tot şi mai e şi noapte şi frig, nu mai ies să iau ibuprofen e moşniko lae am mai zis asta şi anul trecut dar nu aveam idee atunci că anul ăsta zic din nou din ou sau oi sau să ies totuşi nu ştiu mă mai gândesc da să termin odată acia ce palpitantă e recenzia asta oare dacă nu o mai termin atunci mă duc la baie şi o termin acolo haha ce metadiscurs ar fi dar poate uit ideea când vin uai ce frig e da zic da ca aia a lu bloom că doar dacă e metadiscurs să fie cu referinţe tot dichisul ce mama naibii uh cât patos pentru nimic auzi că durerea dispare dacă provoci o altă durere chiar sunt curios oare aşa o fi pe naiba oricum scrisul e o durere dar nu suficientă dintele ăsta e mai tare e dinte de câine where no dog has gone before să nu uit să fac remixul ăla poate mâine sper dacă nu cumva e şi mai frig ziua decât noaptea asta phuu ce lume ce vremuri hai că mă duc la baie totuşi poate mă cac dacă mă cac mă cac pe capu' lu Bloom, ceea ce e un act artistic mult superior coproexerciţiilor lu' Dali).
Dintr-odată perspectiva filmului se schimbă dacă adăugăm cheia de interpretare pe cupluri rearanjate după ţări.
Ciro-Rosa, italienii vii, percepuţi de cameră drept ştrengari şi smekeri, şi Fred-Jeniffer (mi-am amintit numele ei în frigul de la baie, nu am recitit, pe cuvânt, sincer vă spun, mă credeţi, nu?) americanii decenţi spre destul de bogaţi (deh, UNESCO era la început), întorcându-se după terminarea filmului în visul lor american.
Contextul politic anexat acum la final este desigur capriciul ce mi-l ofer pentru a doua vizionare, esenţialul filmului fiind senzualismul rafinat, delicioasele cadre oldschool (fofo-ştromeleag) ca expresie italiană a artei erotice opteziste.
La mulţi ani, Nicole Warren!


un giuvaer de pe soundtrack, dar cu imagini din alt film...