Nu este exclus ca deodată unul dintre centrii atenţiei să-mi cadă de pe limbă apoi să urce pe-o ureche până pe cupola creştetului meu. Aici s-ar putea transforma într-o amintire din parcul unde am copilărit.
Până una alta, rămân captiv în zona amigdalo-faringiană, unde o emoţie pufarină se încăpăţânează să stea ascunsă. Degeaba încerc să îi dau de capăt, probabil e legată direct de cord, şi înăuntrul meu nu pot intra cu totul.
Perioadele de progres sistematic al gândului sunt urmate de o entropie a sensului. Cuvântul meu, ulterior ataşat acelui gând, îşi va pierde din claritate.
Relaţia asta simplă pentru unii, pe mine mă aruncă în abis şi autosuspiciune. Văd clar că nu sunt clar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu