M-am uitat într-una din nopţile trecute la filmul ăsta lejer, şi după puţin research îmi dau seama că tre să mă uit încă o dată, mai atent.
Mă intrigă mai multe chestiuni, dar cel mai tare e senzaţia fizică a Italiei, pe care am resimţit-o cum emană din cadrele şi planurile secunde ale filmului.
Avem un cuplu de americani a căror căsătorie e pe cale să se destrame: Fred & Jennifer, aparent personajele principale. Voi lămuri de ce spun aparent.
S-au cunoscut în timpul războiului în Italia, filmul începând din momentul când ei se întorc după ceva ani, într-un fel de vacanţă conjugală mişto. Cu Duccio, băieţelul lor ("mareşalul" va determina printr-un plâns febril, un moment foarte important în semiacţiunea filmului).
S-au cunoscut în timpul războiului în Italia, filmul începând din momentul când ei se întorc după ceva ani, într-un fel de vacanţă conjugală mişto. Cu Duccio, băieţelul lor ("mareşalul" va determina printr-un plâns febril, un moment foarte important în semiacţiunea filmului).
Jennifer e jucată impecabil de Nicola Warren, o actriţă intrigantă şi foarte inteligentă, ne spune privirea sa şi wiki de asemenea. Selectând detaliile biografice foarte sugestive, la începutul anilor '80 în şcoala de teatru din Bristol ea nu-şi aflase încă locul pe lume. După reuşita cu Tinto Brass, tot nu era mulţumită de direcţia vieţii ei, deoarece nu se simţea femeie pe deplin. În anii '90 abandonează actoria pentru jurnalism şi în mileniul 3 o găsim pe Nicole implicată în lupta împotriva violenţei domestice. A trecut printr-o traumă personală semnificativă şi intensă cu un barman-actor de duzină, fiind aproape ucisă în bătaie de alt partener.
Fiind constant interesată de calea spirituală a vieţii (antroposofia lui Steiner), destinul a condus-o în pragul bătrâneţilor pe Nicole a noastră la o fermă de căprioare, care au ajutat-o să-şi reveleze sensul vieţii, departe de compania oamenilor. Încă şi astăzi, dacă n-o fi murit-o (wiki nu spune chiar tot, nu am reuşit să aflu ce semn e).
Ei bine, personajul Jennifer jucat de Nicole Warren, luptă cu accesele de masochism. De obicei se strânge cu cureaua peste sâni, provocându-şi durere pentru a putea suporta aşteptarea amantului, Ciro.
Pe şi în alt film, Alissa Freindlikh, consoarta Călăuzei lui Tarkowskij, face prezentă frustrarea feminină cu un talent şi o forţă ieşite din comun.
Revin la Capriccio.
Fred, soţul casual pasionat de fotografie, având parte de refuzul erotic constant al soţiei, se combină cu Rosa, o fostă şi viitoare aventură. Francesca Dellera, o bijuterie de femeie, Tinto Brass a lansat-o cu Capriccio, în rolul Rosei. Să ne gândim că lui Fellini, văzând-o ulterior în filmul Carnea de Marco Ferreri (1991), i s-a pus teribil pata pe pielea ei, considerată de critici divină în faţa camerei, şi venusiană în esenţă (nativă Balanţă). Câta păcatul că Fellini nu a mai apucat să facă Pinocchio, unde ea ar fi avut rolul zânei!
Şi am ajuns acuma la Ciro. Keinszig Killer şi prin Godfather III. În Capriccio e amantul vulpiţei Jeniffer, soţia lui Fred. Ciro e standardul italian, clasa pimp stallion, genul finuţ şi pe fază în preajma oricărei fofo.
Ciro o dezvirginase-violase oarecum pe Jeniffer (atenţie fetele, o scenă teribil de realistă), dar Tinto vrea ca noi restul să înţelegem că ea tocmai de asta îl va iubi din viitor şi mai mult. Sexualitatea de sfârşit de ani '80 are marca asta, a mixturii blazate, de conflict animalic şi joc pur.
Cu cât acţiunea filmului devine mai subţirică, ea se pierde în cadre ale bucolismului erotic, cu deosebită atenţie la mirifice detalii (scena când Rosa şi Fred bagă pişu'n radiator).
Ce mai, Tinto e un bijutier al lui Eros, nu degeaba a făcut şi Caligula.
Dar.
Acum, după prima vizionare, îmi dau seama că accentul principal nu sunt Fred şi Jeniffer, care vor sfârşi într-o să zicem previzibilă fericire conjugală; ne rămâne de imaginat cum se vor împăca ei cu viaţa abia după sfârşitul filmului (e vorba totuşi de un film sexy, continuarea o au acasă spectatorii!).
Ca la Pascal Bruckner în Luni de fiere, discursul e doar un pretext iar meta-discursul oferă cheile de interpretare. Nu contează ce face invalidul Frank când nu povesteşte, ci este esenţial faptul că îi povesteşte lui Didier povestea sa, şi ce va deveni povestea lui Frank pentru Didier. În fine.
Aici, Ciro şi Rosa sunt italienii get beget, iar Fred şi J...(am uitat cum o cheamă că mă doare caninul celălalt tare de tot şi mai e şi noapte şi frig, nu mai ies să iau ibuprofen e moşniko lae am mai zis asta şi anul trecut dar nu aveam idee atunci că anul ăsta zic din nou din ou sau oi sau să ies totuşi nu ştiu mă mai gândesc da să termin odată acia ce palpitantă e recenzia asta oare dacă nu o mai termin atunci mă duc la baie şi o termin acolo haha ce metadiscurs ar fi dar poate uit ideea când vin uai ce frig e da zic da ca aia a lu bloom că doar dacă e metadiscurs să fie cu referinţe tot dichisul ce mama naibii uh cât patos pentru nimic auzi că durerea dispare dacă provoci o altă durere chiar sunt curios oare aşa o fi pe naiba oricum scrisul e o durere dar nu suficientă dintele ăsta e mai tare e dinte de câine where no dog has gone before să nu uit să fac remixul ăla poate mâine sper dacă nu cumva e şi mai frig ziua decât noaptea asta phuu ce lume ce vremuri hai că mă duc la baie totuşi poate mă cac dacă mă cac mă cac pe capu' lu Bloom, ceea ce e un act artistic mult superior coproexerciţiilor lu' Dali).
Dintr-odată perspectiva filmului se schimbă dacă adăugăm cheia de interpretare pe cupluri rearanjate după ţări.
Ciro-Rosa, italienii vii, percepuţi de cameră drept ştrengari şi smekeri, şi Fred-Jeniffer (mi-am amintit numele ei în frigul de la baie, nu am recitit, pe cuvânt, sincer vă spun, mă credeţi, nu?) americanii decenţi spre destul de bogaţi (deh, UNESCO era la început), întorcându-se după terminarea filmului în visul lor american.
Contextul politic anexat acum la final este desigur capriciul ce mi-l ofer pentru a doua vizionare, esenţialul filmului fiind senzualismul rafinat, delicioasele cadre oldschool (fofo-ştromeleag) ca expresie italiană a artei erotice opteziste.
La mulţi ani, Nicole Warren!
Fiind constant interesată de calea spirituală a vieţii (antroposofia lui Steiner), destinul a condus-o în pragul bătrâneţilor pe Nicole a noastră la o fermă de căprioare, care au ajutat-o să-şi reveleze sensul vieţii, departe de compania oamenilor. Încă şi astăzi, dacă n-o fi murit-o (wiki nu spune chiar tot, nu am reuşit să aflu ce semn e).
Ei bine, personajul Jennifer jucat de Nicole Warren, luptă cu accesele de masochism. De obicei se strânge cu cureaua peste sâni, provocându-şi durere pentru a putea suporta aşteptarea amantului, Ciro.
Pe şi în alt film, Alissa Freindlikh, consoarta Călăuzei lui Tarkowskij, face prezentă frustrarea feminină cu un talent şi o forţă ieşite din comun.
...iniţial, soţia reală a lui Tarkowskij, Larissa, trebuia să joace scena, dar echipa de filmare a insistat să nu...
Revin la Capriccio.
Fred, soţul casual pasionat de fotografie, având parte de refuzul erotic constant al soţiei, se combină cu Rosa, o fostă şi viitoare aventură. Francesca Dellera, o bijuterie de femeie, Tinto Brass a lansat-o cu Capriccio, în rolul Rosei. Să ne gândim că lui Fellini, văzând-o ulterior în filmul Carnea de Marco Ferreri (1991), i s-a pus teribil pata pe pielea ei, considerată de critici divină în faţa camerei, şi venusiană în esenţă (nativă Balanţă). Câta păcatul că Fellini nu a mai apucat să facă Pinocchio, unde ea ar fi avut rolul zânei!
Şi am ajuns acuma la Ciro. Keinszig Killer şi prin Godfather III. În Capriccio e amantul vulpiţei Jeniffer, soţia lui Fred. Ciro e standardul italian, clasa pimp stallion, genul finuţ şi pe fază în preajma oricărei fofo.
Ciro o dezvirginase-violase oarecum pe Jeniffer (atenţie fetele, o scenă teribil de realistă), dar Tinto vrea ca noi restul să înţelegem că ea tocmai de asta îl va iubi din viitor şi mai mult. Sexualitatea de sfârşit de ani '80 are marca asta, a mixturii blazate, de conflict animalic şi joc pur.
Cu cât acţiunea filmului devine mai subţirică, ea se pierde în cadre ale bucolismului erotic, cu deosebită atenţie la mirifice detalii (scena când Rosa şi Fred bagă pişu'n radiator).
Ce mai, Tinto e un bijutier al lui Eros, nu degeaba a făcut şi Caligula.
Dar.
Acum, după prima vizionare, îmi dau seama că accentul principal nu sunt Fred şi Jeniffer, care vor sfârşi într-o să zicem previzibilă fericire conjugală; ne rămâne de imaginat cum se vor împăca ei cu viaţa abia după sfârşitul filmului (e vorba totuşi de un film sexy, continuarea o au acasă spectatorii!).
Ca la Pascal Bruckner în Luni de fiere, discursul e doar un pretext iar meta-discursul oferă cheile de interpretare. Nu contează ce face invalidul Frank când nu povesteşte, ci este esenţial faptul că îi povesteşte lui Didier povestea sa, şi ce va deveni povestea lui Frank pentru Didier. În fine.
Aici, Ciro şi Rosa sunt italienii get beget, iar Fred şi J...(am uitat cum o cheamă că mă doare caninul celălalt tare de tot şi mai e şi noapte şi frig, nu mai ies să iau ibuprofen e moşniko lae am mai zis asta şi anul trecut dar nu aveam idee atunci că anul ăsta zic din nou din ou sau oi sau să ies totuşi nu ştiu mă mai gândesc da să termin odată acia ce palpitantă e recenzia asta oare dacă nu o mai termin atunci mă duc la baie şi o termin acolo haha ce metadiscurs ar fi dar poate uit ideea când vin uai ce frig e da zic da ca aia a lu bloom că doar dacă e metadiscurs să fie cu referinţe tot dichisul ce mama naibii uh cât patos pentru nimic auzi că durerea dispare dacă provoci o altă durere chiar sunt curios oare aşa o fi pe naiba oricum scrisul e o durere dar nu suficientă dintele ăsta e mai tare e dinte de câine where no dog has gone before să nu uit să fac remixul ăla poate mâine sper dacă nu cumva e şi mai frig ziua decât noaptea asta phuu ce lume ce vremuri hai că mă duc la baie totuşi poate mă cac dacă mă cac mă cac pe capu' lu Bloom, ceea ce e un act artistic mult superior coproexerciţiilor lu' Dali).
Dintr-odată perspectiva filmului se schimbă dacă adăugăm cheia de interpretare pe cupluri rearanjate după ţări.
Ciro-Rosa, italienii vii, percepuţi de cameră drept ştrengari şi smekeri, şi Fred-Jeniffer (mi-am amintit numele ei în frigul de la baie, nu am recitit, pe cuvânt, sincer vă spun, mă credeţi, nu?) americanii decenţi spre destul de bogaţi (deh, UNESCO era la început), întorcându-se după terminarea filmului în visul lor american.
Contextul politic anexat acum la final este desigur capriciul ce mi-l ofer pentru a doua vizionare, esenţialul filmului fiind senzualismul rafinat, delicioasele cadre oldschool (fofo-ştromeleag) ca expresie italiană a artei erotice opteziste.
La mulţi ani, Nicole Warren!
un giuvaer de pe soundtrack, dar cu imagini din alt film...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu