Basm (I)

A fost odată un rege ce domnea liniştit peste regatul său. A reuşit să le ofere supuşilor bunăstare, pace şi belşug în suflet. În fiecare cămin era cel puţin un televizor. Cu toţii aveau ce mânca mâine, nu erau stresaţi de nimic.

Omul de încredere al regelui era un câine cu dinţi de aur, singura fiinţă cu care se sfătuia de fiecare dată când avea vreo ezitare. Câinele ştia cum să-l îndrume pe rege pe calea cea bună, dreaptă şi frumoasă.

Totul a fost minunat, până în ziua când regele avu prima şi ultima sa revelaţie: până în clipa aceea, nu ştiuse că este rege! 

Revelaţia asta l-a îndepărtat treptat de supuşii săi.

După o domnie armonioasă, regele a intrat într-o firească perioadă de declin. Nu-l mai lua în seamă nimeni, aproape toţi curtenii se obişnuiseră cu crizele regelui, îl lăsau să-şi boscorodească ameninţările inofensive.

Treptat, mai ales când era la tv vocea româniei, regele ajunse să fie obligat să şadă cuminte pe tronul său. Momentele astea erau cele mai cumplite pentru el. Chiar şi câinele trăgea cu urechea la televizor, şi atunci regele turba. 

Pe lângă revelarea faptului că este rege, memoria sa se deteriora vizibil.

Uitase cu totul de cortegiul său.

Pe vremuri, din porunca lui se organizau periodic festivaluri. Fiecare festival era destinat doar uneia dintre cele câteva femei care îl ajutaseră să devină şi să fie rege.

Este de la sine înţeles că festivitatea cortegiului era o tortură pentru fiecare dintre ele. Regele ştiuse însă să transforme tensiunile lor femeieşti în avantajul său. Cum-necum, la ceremonie participau toate femeile din viaţa regelui, deşi în lipsa lui cu siguranţă s-ar fi păruit între ele. Ba unele chiar le-ar fi otrăvit cu plăcere pe celelalte. Una, responsabila cu exerciţiile matinale de mişcare a sufletului regelui, chiar i-a mărturisit acestuia în timp ce făceau genoflexiuni că le-ar ciurui pe toate celelalte curve ce-i fac viaţa un chin. Regele a zâmbit.

Cortegiul era compus din câteva femei şi alte câteva. Mereu apăreau noutăţile, care aveau mult de tras până să fie acceptate.

La ceremonia cortegiului participa doar regele şi femeile sale. Accesul altora nu era posibil, deoarece totul se petrecea în Templul Cunoaşterii Subtile. TCS-ul avea o infinitate de porţi, invizibile pentru ceilalţi, era legătura dintre rege şi fiecare dintre femeile vieţii sale. Fiecare legătură se manifesta la alt nivel ontologic.

Odată i-a mărturisit câinelui că lipsa uneia dintre ele ar duce tot regatul de râpă, iar câinele a zâmbit cu toţi dinţii, pentru că deja astrele prevăzuseră de la început asta. Nu doar câinele ştia cine va lipsi.

Dintre femeile regelui, s-au distins desigur cele câteva care erau convinse că jucau un rol mai important, dar odată cu trecerea timpului, toate şi-au dat seama că regele nu acordă vreo importanţă rolurilor lor mundane, ci doar ele îşi acordă o importanţă lumească, care pentru rege nu era deloc importantă. 

Astfel el le-a demonstrat că fiecare trebuie să îşi joace rolul şi să accepte existenţa altor roluri. O vreme ele au părut să înţeleagă asta. 

Dar deja era prea târziu. După o altă vreme, câteva femei se coalizaseră la ultimele ceremonii ale cortegiului, îţi luară inimile în palme şi îl buimăciră pe rege cu o serie de întrebări:

- Rege, de fapt ce rol joci tu pentru viaţa noastră?

- Eu sunt regele. Ce întrebare mai e şi asta?

- Noi nu suntem sigure că eşti. A zis la televizor că putem fi fericite şi fără tine. Logic, nu ne poţi face pe toate fericite. Nu suntem convinse că este bună calea pe care vrei să ne duci tu. Şi din cauză că nu mai credem în puterea ta, nu vei mai fi rege.
- Cum puteţi să vă gândiţi la aşa ceva?
- Stai liniştit, va fi spre binele tău.

Regele căzu din greşeală într-o găleată plină cu smoală, preparată pentru izolarea acoperişului palatului.

Câinele era foarte atent, dar nu ştia nici el ce s-ar putea răspunde. Poate că regele cedase într-adevăr prea uşor, fiind surprins ca un ormag. Cert este că după nu mult timp ajunsese într-o stare atât de deplorabilă, încât plictisea pe toată lumea cu teoriile sale despre Adevăr şi Univers.

Aşa a ajuns regele să fie legat de tron mai tot timpul, devenind de aceea tot mai agresiv la gând şi vorbă. Câinele i-a adus cărţi, i-a gătit o vreme, apoi l-a abandonat şi el, fiind foarte ocupat cu treburile regatului lăsate de izbelişte.

Femeile din fostul cortegiu al regelui, pe rând, toate şi-au dat seama că câinele cu dinţii de aur e mult mai ferm şi fermecător decât regele. Umblau toate cu pretexte care mai de care mai fanteziste să se afle în jurul său. Una a reuşit odată să se transforme în căţea, ca să vadă şi să le spună la toate cum e câinele la pat, dar a fost refuzată politicâineşte. 

Regele asista la toate aceste schimbări, şi trăznea de dimineaţa până seara la blesteme. Era un fel de fundal sonor şi vizual, un fel de stafie stafidită, ce nu deranja pe nimeni.

Regatul devenise republică feminarhală, ca pe vremea străbunicilor fetelor care conduceau acum.

(V-a urma)