luni, 26 septembrie 2011

La un ceai negru cu Pele

Azi dimineaţă am ieşit pe terasa sanatoriului meu la un ceai negru cu lapte şi miere, adus tocmai din ţara unde curge mierea în lapte. Deoarece nu-mi place să beau singur, l-am strigat pe Pele, care locuieşte singur în coliba de peste gard. S-a bucurat că mai are cu cine povesti despre bucuriile vieţii, dar e trist în legătură cu situaţia actuală a fotbalului actual, care din sportul-rege a ajuns industria-regină. El fiind regele sportului rege, i-am înţeles pe deplin lamentările depline. Eu i-am povestit despre mătasea-morţii, chestia aia albă, mătăsoasă ca o pânză mare de păianjen mare de pluteşte prin aer şi niciodată nu am putut afla dacă nu cumva din mare se ridică în aer. Totuşi, spuma laptelui nu i-a prea căzut bine lui Pele în ceai, dar nici în ruptul capului nu am vrut să-i împrumut ciorapii mei albi în schimb.

Clipul de mai jos este redigitalizarea unei idei proprii precedente, cu scopul de a reveni asupra ei cumva din urmă, fără a ne mai ascunde după degete sau trecut. Mâine voi bea o bere nefiltrată cu Heidegger, care mi-a promis că îmi va explica de ce fiindţainul irumpe atât de maiestuos exact prin filtrele pe care nu le foloseşti.



sâmbătă, 24 septembrie 2011

Răsuceală de început de sfârşit de săptămână

Abia azi am aflat că există meseria de ciontolitor. Şi m-a tot sâcâit sonor.

O întâmplare răscolitoare poate uneori să îţi dea impresia ruperii cărnii de pe oase.
Să rămâi un schelet. Viu, din păcate. Dar ciontolitorul îţi vine în ajutor şi te curăţă.
Să nu mai rămână nici urmă de carne pe oasele tale. Adică să fii un schelet elegant, prezentabil în continuare, poate doar altor scheletoase nepretenţioase, treaba ta cum te descurci. Că doar nu mai poţi avea pretenţia de a vrăji coerent pe cineva care mai are cărniţă fragedă pe ea, nu?
Dacă se întâmplă să fii un schelet şi fără dinţi, asta provoacă o compasiune fără precedent printre oamenii integri, dar compasiunea aceasta e şi cauza ridiculizării şi respingerii automate a aceluia care e ştirb, răscolit şi apoi ciontolit.

Drumul ciontolitorilor e pavat cu intenţii bune. Este o meserie grea, şi ei au copii.

Avem şi ciontolitoresele de salon, cele care au grijă să te taie din priviri direct cum aterizezi la party. Ca să se vadă că între dinţii lor imaculaţi nu există bacterii acarienice sau alte mizerii, aruncă largi zâmbete dispreţuitoare şi remarci impertinente invitaţilor din alte clase, cei care nu îşi detartrează zilnic dantura. Ele nu prea au copii, dar meseria e la fel de grea.

Şi mai sunt zmeii ciontolitori, pe care nu i-au pomenit actriţele la zmeiada aia spaţială. Zmeul ciontolitor e fiara sexy pe care femeile generice o numesc generic bărbat generic şi care face munci generice pentru că nu ştie ce face, şi atunci muşcă până ciontoleşte toată fesa. Simbolul zmeilor ciontolitori ar putea fi dantura lui Lenny Kravitz. Zmeoiu' nu suportă apucăturile zmeilor ciontolitori.

M-am răzgândit cu puţin înainte de-a primi o sticlă de vin în oraş, şi după ce am hălăduit cu Spinul spre cel mai apropiat net al trandafirilor, acum o să stăm online pe facewood toată noaptea. Mă bucur că mâine dimineaţă nu voi fi mahmur.

În pădure,
pe Coasta Boacii,
la un hambărmeci cu Cioran.
Nu e degeaba, deşi e 1-1.
Jucăm totul pe ultima carte,
da, cu un craniu ciontolit.

Mă pregătesc de un nou şut filosofic.

Dar undeva nu e linişte.
Miros gălăgia bulevardelor,
unde semafoarele cântă-n strună cadavrelor.
Larvelor nu le mai plac explicaţiile paşnice.
Nimicnicia se-adună în colţuri de blocuri.   
Aerul curat mai e gratuit doar pe alocuri.
Întrerup meciul cu un motiv indiscret
nu ar avea rost să câştig un nou set.

Aşa m-ar răscoliiiii
mult prea tare soro,
şi m-ar ciontoliiii
corbii sau vangogh.ro

vineri, 23 septembrie 2011

Daţi-i puţină acupunctură cu Spin la băiatu'...

L-am rugat pe băiatul ăsta la care ne-am adunat nedegeaba, să mă lase să-i explic de ce totul cade.
Inclusiv fericirea pe capul cui nu trebuie. Spinul i-a arătat şi el că inima omului are locuri vulnerabile, trebuie ceva efort pentru a o bătuci de tot.
Mi-am uitat înainte ideea. Ne-a oferit băiatu' o sticluţă de Bacardi în schimbul ţepăturilor noastre încrucişate, dar pentru că m-am chinuit să îmi reamintesc ideea, o scriu aici să nu o uit de tot. Mă grăbesc pentru că vreau să ieşim prin oraşul unde totuşi m-am născut, mi-era dor de el. Şi sunt un ghid turistic pe cinste. Adică la propriu, le arăt calea franţuzoaicelor rătăcite şi ele îmi fac cinste apoi cu vin. Un deliciu. Pa.

A, iar mi-am amintit.
Fericirea este un Satelit.
Al Vieţii. Ca şi Luciditatea.
Iată Călătoria Provocatoare a Adunării Nedegeaba. 


În Cumpănă

Dreapta.

miercuri, 21 septembrie 2011

Fără Crenguţa prin oraş

Scris-am despre cele trei graţii, şi acum se cuvine să povestesc şi despre Crenguţa. I-am dat numele ăsta pentru că apare exact în momentele când privirea mea se deschide larg, înspre un fel de lumină rar întâlnită pe pământ. Deobicei mă extaziez la apariţia ei şi mă oftic că nu le am cu pozele. În acest cadru mentadelic Crenguţa poate apărea sub multe forme concrete, deobicei brunete, dar şi cu excepţii.



Dincolo de trucurile minore, cel mai mult Crenguţa mă păcăleşte cum că într-adevăr ar putea exista. Are o frumuseţe de amantă perenă. Nu aş putea-o suporta mereu lângă mine.
Este genul de fată care indiferent în ce se îmbracă poţi spune instant că îi place verdele. Are habar despre cum se învârt natural toate deodată cu Lumea, şi de ani de zile de când ne ştim nu cedează avansurilor mele, pentru că are destul simţ să ştie că le fac din curtoazia jocului. Farmecul ei este ca un mozaic al măştilor şi stereotipiilor feminine, din care alege întotdeauna cu tâlc. La una dintre ultimele noastre întâlniri a venit cu arsenalul lustruit:


Ei. Nu întotdeauna pot intui ce vrea de la mine Crenguţa. De multe ori mizează exclusiv pe compania mea, are nevoie de alte urechi şi de un suflet pe care să îşi lase fruntea. Eu înţelegătoriu fiind, nu am de ales decât să ascult poveştile ei, uneori absolut fantasmagorice. Nici ea nu are vreo treabă cu realitatea din manualele de fizică de liceu.
Ce e important este că Crenguţa mi-a făcut recent cunoştinţă cu Spinul, un ciudat chiar şi printre noi, fiinţele-dincolo-de. Ieri m-a trimis Spinul la un balcon anume, să cunosc un muritor neapărat. Musafirarea a fost foarte lejeră. Un tovarăş lejer de-al lui care tocmai azi va schimba lejer prefixul, i-a făcut lejer o poză.


Asta e reprezentarea mea standard a privirii spre viitor, poate a artistului la tinereţe, dar de fapt a unui simplu muritor!
De foame, pentru că se crede artist şi nu face nimic pentru a ieşi din ideea lui eftină. Phu. Deci mi-a stors nervii feciorul ăsta. Am încercat să comuniunicăm puţin, câte ceva mai esenţial, şi el în loc de care ne sminteşte înţelege care ne sfinţeşte. Ce să mai continui? La capitolul dragoste încă e legat de glie.
Dar o să îi arăt totuşi oraşul altfel decât crede că îl ştie. Am venit pentru întâlnirea zmeială spaţială, şi sper să nu apară şi Crenguţa chiar deseară, pentru că m-ar distrage total de la ghidaj. Recunosc că sunt curios, parcă m-aş şi pieptăna cu cărare într-o parte, special pentru acest eveniment

marți, 20 septembrie 2011

Charisma Personae

De vreo doi-trei ani încoace, mi se întâmplă din când în când următoarea fază:

Ies singur în oraş. Mă plimb de colo colo prin baruri, nu îmi găsesc locul nicăieri pe unde trec, pentru că nu am chef de nimic. Şi când sunt pe punctul să renunţ şi să mă car cătă casă, apar cele trei graţii.



Desigur că nu în ţinuta asta lejeră.
Şi niciodată aceleaşi.
Odată am întâlnit trei seri la rând câte trei graţii.
Ce minune, începuse să-mi pară un lucru firesc să am în preajmă câte trei muze care să mă inspire.
Desigur că de fiecare dată ne-am jucat după o regulă clară şi inefabilă, în acord cu personajul nostru colectiv.  Regula asta era mereu alta, şi dintre toate, cu greu amintesc:
- distracţia înainte de toate
- bem bem bem până cădem sub pat
- "Zmeoiule nu fii cioban chiar dacă orice faci eşti simpatic!"
- toţi 4 emanăm gratis graţie prin vârfurile celor 20 d.d.g.t.
- bla bla blank'n'blană
- etc

Când eram cu fetele alea 3 din Agigea de ne jucam goi prin vamă noaptea pe plajă şi singura noastră deviză era "etc" a fost dificil să ne oprim din râs şi să expliciclăm că suntem un grup de oameni abia cunoscuţi, dintre care eu muritor şi ele semizeiţe de Agigea...Deci pe atunci eram încă un ultrasensibil la subtilele complicităţi ce se crează spontan între trei fete, care mă roagă să le mai cânt.
Cred că întâmplările astea deşi nu sunt mare lucru mă pot învăţa câte ceva, pentru că mă aflu în situaţii de felul ăsta cu fiinţa deplin ferice, mai ales că dimineaţa totul este dat oarecum Uitării, pentru că Zeii grecilor încă adoră Masca.

Şi uite aşa ne aflăm noi unii pe alţii în perioada de graţie.

marți, 13 septembrie 2011

Cât-de-cât exigent

Din colecţiuţa mea de cuvinţele minunatice, era cât-pe-ce să omit expresia cât-de-cât.
Sunt unii care au tic verbal: "să-mi iau şi eu o maşinuţă acolo, cât-de-cât..."
Modestia nu are de-a face cu treaba asta.
Şi nici nu e vorba de-a ne mulţumi cu puţin.
Eu văd parvenire. Aparenţa unui politician la costum de 60000 de euro, dar cu ciorapii găuriţi. Arată totuşi cât de cât, nu? După cum se vede, totuşi sare în ajutor, sprijinind sensul lui cât-de-cât. 
Un sens de nepătruns, iraţional aş zice. Sau, am şi eu cât de cât limitele mele.   

Dintre sursele neoficiale ale...ale...ale.

Navigând azi noapte la întâmplare pe un oarecare forum, m-am cocoşat de râs pe alocuri, dar când m-am trezit dimineaţă, am observat că mi-a rămas în memoria de foarte scurtă durată următoarea postare:

23 Jan 2004, 05:18 PM, Mesaj #9, Forumist Nr.: ....

"Sursa răului nu poate fi decât ignoranţa. Desigur se poate vorbi şi despre lipsa empatiei. Asta pentru că oamenii care empatizează dau dovadă că au un suflet treaz şi atunci au şi bun simţ cât de cât."

Aş scrie câte o nuvelă filosofică despre fiecare dintre conceptele filosofice mai-sus înfăţişate.
Dar mă preocupă deocamdată doar sintagma sursa răului.
Este o mare capcană aici. Când spun sursă, presupun un fel de izvorâre, fără robinet. Sursele răului nu pot fi oprite. Răul apare mereu, constant. Speranţa că vom putea improviza un robinet pe ţeava de ne împroaşcă traiul cu rele trebuie să o numim viaţă-de-dincolo.
Deci răul apare hic et nunc, in dis world. A căuta sursa răului nu ne asigură că atunci când o găsim putem face ceva să schimbăm situaţiunea.
Skema lui Sartre e prea celebră şi adevărată ca să mai poată spune ceva nou: cu toţii ştim că Infernul sunt Ceilalţi. E vorba de Infernul fiecăruia, nu stereotipul creştin, cu smoală şi pericol.
După cum zice citatul de mai-sus, dacă nu ignor înseamnă atunci că sunt cel puţin atent la ceilalţi, poate chiar empatizez cu ei. Dar ei sunt infernul meu, şi deci sursa răului în lume este ignorarea răului din lume, ceea ce nu este chiar o aiureală, deşi pare.
Nu este vorba de acelaşi rău.  
Răul care deja există, având ca sursă ignoranţa celorlalţi şi a mea, va produce răul în continuare dacă nu ne trezim din starea care a produs răul.
Dar unele surse neoficiale ale culturii occidentale m-au informat, insistând în ultimul timp cu tot felul de artificii, cum că femeia ar fi o sursă a răului din lume. Eu am făcut ceva risărci şi cred că trebuie distins între planurile tabloului general.
Avem teoriile tradiţionale, separaţioniste, ale genului:
a) originea intra-pământenească a femeii:
                     - atracţia spre eficienţă: a avea rost, baza vieţii
                     - corporalitatea Sinelui: femeia-subiect-în-sine, prezenţa concretă, cantitatea
                     - difuzare a spiritului înspre ansamblul vieţii terestre
b) originea extra-pământeană a bărbatului:
                     - atracţia spre speculaţie: a şti de ce, riscul vieţii
                     - Sinele abstract: bărbatul-obiect-al-acţiunii-spre, cauza absentă, calitatea 
                     - infuzare a spiritului dinspre detaliul morţii universale

Gândirea populară ştie demult că "el e Soarele, ea Luna".
Dar nimeni nu se întreabă care dintre luminarii e mai bun. Relaţia lor e singura certitudine.
Dacă încercăm să ieşim din acest cadru, mult prea adevărat pentru a ne mai încânta minţile tocate prin tot felul de maşini, vom întâlni o perspectivă mai paşnică:
distincţia bărbat-femeie fiind un construct social,
devine inutilă orice teorie care bate dincolo de opţiunile individuale.
Cine face rău, e o sursă, dar mai are posibilitatea să se schimbe.
Dacă după îndelungate eforturi într-ale răutăţilor sursa devine oficială, e tot mai dificil să se oprească, pentru că e prinsă la înghesuială, citată tot mai des ca autoritate supremă pentru ceilalţi.
Dacă cineva decide să nu mai facă rău îl paşte un şi mai mare rău.
Puţini pot face târgul acesta, ştiind că pierd din start şi mai ales după sosire.
Dar dacă continuă să alerge, inevitabil vor primi ca premiu final o menţiune, incluzând cazare gratuită până la noua reîncarnare, la hotelul Eden, singur cu televizorul în cameră, cu bucătărie şi baie pe hol.
 Fără să alerg, aşa un loc de locuit caut şi eu deocamdată.

luni, 12 septembrie 2011

Joculeţe şi exerciţiuţe zmeo-logice: bâj, bâj, bâj!

Spaţiul în care
ne putem defini azi personalitatea
s-a lărgit spre un nou tip de infinit,
odată cu posibilitatea
de a ne petrece timpul pe
reţele de socializare.
Efectele secundare reale ale
acestei lărgiri fără precedent
se vor face simţite abia în câţiva ani,
în generaţiile următoare.

Atunci când nu vom putea trăi
fără să târâm după noi dublura noastră,
fără să anexăm în virtual experienţele cotidiene.

Atunci când dublul nostru va considera
în mod legitim că la rândul nostru
suntem "doar" o proiecţie a sa, adică dublul său.

Vom dobândi aşadar acelaşi statut ontologic,
noi şi mitologiile tehnocraţiei actuale:
frici mascate în revoluţii, sfârşituri de lume,
prieteni necunoscuţi, cu sutele, comment-uri,
emoţii exprimate prin shortcut: ;))

Şi totuşi, ironia este că aici e şi salvarea.
Senzaţia că în ciuda confortului vieţii,
totuşi ne pierdem (sinele, timpul)
cere neapărat în contra ei
senzaţia că ne vom putea salva cumva.
Poare e total haotică traiectoria mondială, poate nu.
Dar tema autosalvării nu mai poate fi ignorată.
Decât cu riscul de a ne pierde însăşi fiinţa.

Eliberarea înseamnă a ieşi din vârtejul istoric al Iluziei,
şi de a contempla impasibili Tot-Nimicul.
Dar eliberarea aceasta e doar o cale.
În labirint e întuneric şi nici certitudine
nu putem avea că se va termina
bâjbâiala.

A bâjbâi. Verbul acesta onomatopeic are o logică ascunsă. Am în faţa ochilor următoarea imagine: legat la ochi, bâjbâi într-un loc necunoscut. Dau instinctiv şi prevăzător cu mâinile prin jurul meu, să mă orientez cu ele şi să mă protejez. Aud nişte voci: "bâj!" Sunt multe, şi se distrează pe seama orbirii mele. Nu le pot prinde deocamdată, zboară cu viteză în jurul meu, apropiindu-se brusc: "bâââââj!" Încep să mă enervez. Deşi eu am fost cu ideea să ne jucăm, îmi dau jos legătura de la ochi. Aştept să mă obişnuiesc cu întunericul, şi după câteva clipe zăresc luna plină. Sunt la Stuf? Sau cu Stufi?

     

Sensul căutărilor noastre nu apare odată cu găsirea a ceea ce căutăm.
Eu aş putea căuta fericirea, şi dacă aş găsi-o, tot nu aş şti de ce am căutat-o.
A şti, a găsi sensul din spatele vieţii, cauza care ne face să trăim, este aşadar o muncă spre înafara lumii.
O cale greşită, pentru că toţi cei care trăiesc în interiorul sacului de dormit cu fermoar şi termoizolant - aka Viaţa - demonstrează futilitatea acestei tentative de a ne depăşi teritoriul.
Abuzul acesta de minte, precum şi sentimentul quixotic al nefiinţei în afara minţii, mă preocupă îndeajuns de mult încât să sper că voi găsi o soluţie. Un somnifer natural, care să-mi ţină de cald.


.

joi, 8 septembrie 2011

Cu dinţi, degeaba muşti

"Strofa 1:   ...Înverşunat şi îndârjit
nu găsesc substanţa 
să mă facă fericit
seară de seară
ies pe stradă
caut, 'geaba caut...

Refren:   ...mamă, tată, 
cine l-a inventat 
pe Tudor Gheorghe?..."

Aşa încep versurile piesei Tudor Gheorghe de la Dance TraumaE un manifest pentru poezie, nimic altceva. Tot încercând să mi le reamintesc cumva, deoarece nu e înregistrată piesa încă, am ajuns să mă dau, fluşturatic, absent, pe alte bloguri , fapt ce mi-a spart faţa din prima, în mii de cioburi:


...nu pot să cred, că văd aşa ceva, nu pot să cred, că văd aşa ceva.... 
(mulţumiri akriturii pentru scântei) 
Bătrânul rapsod se ţine tare, hotărât lucru, se va-ngropa cu filmul lui patetic. 
Gen olschooleanu' român-tankianu' nostru... 
E demn de laudă pentru că încă urechea sa mai e dispusă a auzi şi transfigura un Sistem al unui Jos Armenesc, cu ritmuri balansate fin fin fin şi instrumental pertinent, dar versurile întreţesălate aici parcă nu mai pot mişca nici măcar o muscă aşezată pe muşcatele balcoane ale Rozaliei cea cu priviiirea întoarsă mereu spre viitorul incert. Adică. Se mai poate crede că "tineretul din ziua de azi" o să se maturizeze în felul prescris de rime ca astea: "căror cruci şi căror Dumnezei, mieii-şi varsă sângele-n copite"?
Eu zic că trebuie să ai deja la activ ceva viaţă trăită pentru a înţelege asemenea poematizări. Dacă le iei de-a gata, fie cu admiraţie ca venind de la un mare înţelepţit, fie cu ignoranţă, ca venind de la un moş ramolit, te-ai cam rătăcit din drumul evoluţiei personale. Nu pot contesta minunea priviiighetorească din copiiitele de la minutul 2:05 - 2:07. 
Ce-i al Tudorului i-al Tudorului. Chiar dacă el nu se va opri, şi va vrea să îşi fure laurii, o firimitură din tot ce a cântat va rămâne undeva pitit, într-un ungher curat al inimii vreunei fecioare, ca ofrandă adusă unei vieţi închinate cântului.     
Şi totuşi, problema apare odată cu dinţii.
Păi alte vremuri au proslăvit maturizarea ca fiind exact lucrul blamat de cântecul acesta. 
Maturizarea fiind ceva relativ, creşterea dinţilor nu prea poate fi oprită.
De exemplu, paricidul în termeni freudieni, explicitează absolutismul acestui proces firesc: dacă îmi vor creşte dînşii, clar că voi muşca cu ei. Ce să şi fac. Ce e al meu rămâne al meu, muşcat sau nu. Dacă muşc şi nu mai e al meu, înseamnă că nu era al meu. 
Omul e singurul animal care regretă (spun asta regretând că sunt mult prea uman).
Dacă rămânem copii, ne putem distra de minune odată ce dinţii încep să ne cadă unul cîte unul, sau când mai mestecăm din greşeală vreo măsea.
Da, în copilărie am opţiunea să nu mă spăl seara pe dinţi înainte de culcare, ca să fiu mai bun cu văzduhul şi pământul când voi fi mare.
Sau, mai elevat, să-mi controlez instinctul de a muşca - în joacă sau nu, depinde de maniere - sfârcul primei iubiri.
Dar inevitabil cândva toţi oamenii vor muşca din ceva, din păcate poate din prea multe kebabutabuuri. Şi asta  nu animalic, ci omeneşte, ceea ce mult mai rău este, pentru că animalul ştie ce să nu mănânce.  
Deci miezul poetic al cântecului efectiv nu mai puşcă azi. E anacronic. Şi îmi pare rău, pentru că şi eu am fost anacronic. Şi de asemenea am fost la vreo câteva concerte Tudor Gheorghe. Vraja muzicii acestui om nu era puţin lucru. Cu o chitară şi fără amplificare ţinea piept la stadioane. Acum, între piesele dintre show-urile bine chitite magia dispare, "cuvintele lui goale ne doare", dar când melodia reîncepe, uităm şi iertăm şi intrăm cu inima bună acolo, de unde el încă mai poate ieşi, pentru a ne reaminti. Că totuşi ne mai stă în puteri să rămânem acolo, dincolo de mizeria zilelor noastre. E simplu, nu trebuie să blamăm, poate doar să o luăm mai uşor, în toate direcţiile. Oricum el ştie că tot acolo vom ajunge.
Mai revin la maturizare. Punct sensibil mie, mai ales în zilele de luni. 

Dacă bătrânii de azi ar fi fost tineri azi, cel puţin la fel de dinţoşi erau. Şi ce ironie a istoriei, tocmai din dinţii lor, mulţi tociţi acum şi aparent inofensivi, dar şi mai mulţi puşi la loc tenace, pe bani mulţi, din acei dinţi s-au născut prea multe grozăvii, cu care noi rămânem a ne lupta singuri, cât de curând...

p.s.
aaaah, de vreo jumătate de oră e ziua micilor Marii. Pentru toate cele neposomorâte, şi pentru a-mi răsturna toată teza şi a o spune pe cea dreaptă, iată! 
Unul dinte (sic!) cele mai matrafizice cuvinte româneşti: 
"...'geaba!"   




  

miercuri, 7 septembrie 2011

Delirium Postrindbergorum


Azi după-masă am primit un mail nedorit, din care nu am înţeles mai nimic:

"Dragă Zmeoiule,
Privind pe youtube întâmplător ultimul tău clip, să ştii că eu bănuiesc că îţi duci viaţa în coliba aceea ce se zăreşte la un moment dat peste gard. Eu sunt Spinul, proprietarul Netului Trandafirilor. Probabil nu ai auzit de mine, dar eu simt că ne cunoaştem cumva, şi de aceea îmi permit să trimit un text care te va lămuri ce anume aş dori de la tine: 

După ce a cunoscut-o mai îndeaproape pe Harriet, August i-a trimis nişte trandafiri, iar într-o scrisoare îşi cere scuze că nu a găsit decât trandafiri cu spini. El fiind considerat un mare scriitor şi un mic pictor, aş dori să răstorn această preconcepţie prin a-ţi arăta tabloul său Oraşul: 


Acum, după ce sper că ai privit cu destulă atenţie detaliile, te-aş ruga să scrii un mail la adresa ...., cu textul "Cetatea ta există" şi neapărat cu poza aceasta ataşată. Fiind conştient că deocamdată nu înţelegi nimic, totuşi ţi-aş fi recunoscător dacă ai proceda întocmai, cât mai repede posibil." 

Nu înţeleg ce anume se petrece, dar vorba aceea, laisser faire.

duminică, 4 septembrie 2011

Dieta lui Zmeoiu

Desigur că şi zmeoii trebuie să îşi ia energia de undeva.
Având în vedere că papara dimineţii, greuceniile fripte în miez de noapte sau alte improvizaţii culinare de basm nu prea mai sunt pe gustul meu momentan, mă gândeam să nu vă recomand dieta mea, deoarece în mod cert nu va da aceleaşi rezultate ca şi la mine, şi unele diete sunt imprevizibile.
Dimineaţa, după o trezire voioasă, plină de aceleaşi dificultăţi existenţiale de care ai nevoie pentru a simţi viaţa, în loc de înviorare mai bine se aprinde o ţigară, ca să nu cumva să uiţi cât eşti de slab având un asemenea viciu inutil. Cafeaua trebuie să aibă o linguriţă zahăr de aur, iar cana o poveste minunată imprimată.
Dacă soarele are chef să fie pe zonă, înseamnă că azi vei avea o masă bogată. Dacă plouă, masa va fi şi mai bogată, dar mai diluată. Apa de ploaie se asezonează cel mai bine cu parfumul crinilor.
Se ia un lighean - de preferinţă albastru fain - şi se priveşte pe toate părţile, în aşteaptarea dispariţiei senzaţiei de foame din creieri, stomac şi alte organe. Formule de gen "totul e în capul tău", "totul trece prin stomac" nu ar trebui gândite deloc, mai ales că traiul fără condimente face ispititoare presărarea unor gânduri fără discernământ. Somatizarea fiind dăunătoare, în special la persoanele care au bănuiala că nu pot fi fericite orice ar face, mai bine trecem la adevăratul secret al dietei mele.
Principiul nutritiv de bază este sentimentul contradictoriu şi sinestezic al fiinţării, al împăcării albăstrui cu orice este interior Sinelui şi receptarea realităţii exterioare ca unică devenire deplină a Sinelui. Adică să nu mănânci nici capra, nici varza.
Incredibil cât de săţioasă este această reţetă. Ea putând ţine de foame chiar şi câteva luni.
Poftă mică, vă rog!


joi, 1 septembrie 2011

Toamnă iarnă-mă!

Iniţial blogul acesta s-a dorit un loc virtual unde Zmeoiul să îşi poată revărsa fără efecte semnificative tenebroasele gânduri despre realitatea aşa-zis concretă, dar paradoxul face ca situaţia să fie de fapt exact invers.
M-am trezit că după aproape o lună, acest loc a devenit mult mai semnificativ pentru viaţa mea reală decât faptele fizice ce se petrec în jurul meu, fad, fără să lase urme undeva. A trăi înspre virtual e total nou pentru mine, aici se deschid porţi nebănuite, unele bântuite, dar mereu revopsite de mâini nevăzute. Poate acesta nu e idealul unora mai elevaţi (sus sus sus, spre lumina din capul lor), dar eu doresc să mă prind în horă cu viaţa şi moartea, să ne învârtim toţi trei până ne pufneşte râsul, inevitabil doar pe doi dintre noi. Varianta preferabilă ar fi ca eu şi Viaţa să râdem de Moarte, şi acest blog mi-a dat un pont. Odată cu trecerea timpului, tot ce a fost pus aici va primi amprenta efemerităţii, patina aia respectivă. Ieri am primit pe nişte scări şi o poantă:
- Ce-i al tău e pus deoparte.
- Da, aşa e, dar partea proastă e că nu ştiu unde.


Azi dimineaţă afară la ţigară priveam viţa-de-vie, cum stă în aşteptare. Soarele a început să se zgârcească, şi mi-a venit pe limbă un gând: "toamnă iarnă-mă!", pe care nu l-am înţeles din prima. 
În această perioadă, culmea, chiar nu am de ce să mă consider un mare păcătos, poate doar gândurile aş dori să se mai domolească niţel, dar de aici şi până la a ruga anotimpurile să te ierte, e ceva cale. 



Suntem în semnul Fecioarei, şi azi la ora 14.13 planetele au ieşit dintr-o poziţie specială. Lilith cu Nodul Nord, Mercur şi Luna formează un Zmeu! Nu intru în detalii, mai ales că au rămas două triunghiuri valabile pe deasupra noastră. Mă întrebam doar câtă influenţă în faptele noastre pot aduce unele modele ale Cerului.
Boala este tema-cheie prin care un "toamnă iarnă-mă!" capătă sens. Trebuie să mă feresc de ceea ce m-ar putea doborî, pentru că nu m-ar face mai puternic, ca pe Nietzsche. Profilaxia e activitatea favorită a acestei perioade. Sau, altfel luat, acum se organizează figura cu murăturile - se iau borcane, coriandru, laolaltă cu tot dichisul metafizicii domestice.