Spaţiul în care
ne putem defini azi personalitatea
s-a lărgit spre un nou tip de infinit,
odată cu posibilitatea
de a ne petrece timpul pe
reţele de socializare.
Efectele secundare reale ale
acestei lărgiri fără precedent
se vor face simţite abia în câţiva ani,
în generaţiile următoare.
Atunci când nu vom putea trăi
fără să târâm după noi dublura noastră,
fără să anexăm în virtual experienţele cotidiene.
Atunci când dublul nostru va considera
în mod legitim că la rândul nostru
suntem "doar" o proiecţie a sa, adică dublul său.
Vom dobândi aşadar acelaşi statut ontologic,
noi şi mitologiile tehnocraţiei actuale:
frici mascate în revoluţii, sfârşituri de lume,
prieteni necunoscuţi, cu sutele, comment-uri,
emoţii exprimate prin shortcut: ;))
Şi totuşi, ironia este că aici e şi salvarea.
Senzaţia că în ciuda confortului vieţii,
totuşi ne pierdem (sinele, timpul)
cere neapărat în contra ei
senzaţia că ne vom putea salva cumva.
Poare e total haotică traiectoria mondială, poate nu.
Dar tema autosalvării nu mai poate fi ignorată.
Decât cu riscul de a ne pierde însăşi fiinţa.
Eliberarea înseamnă a ieşi din vârtejul istoric al Iluziei,
şi de a contempla impasibili Tot-Nimicul.
Dar eliberarea aceasta e doar o cale.
În labirint e întuneric şi nici certitudine
nu putem avea că se va termina
bâjbâiala.
A bâjbâi. Verbul acesta onomatopeic are o logică ascunsă. Am în faţa ochilor următoarea imagine: legat la ochi, bâjbâi într-un loc necunoscut. Dau instinctiv şi prevăzător cu mâinile prin jurul meu, să mă orientez cu ele şi să mă protejez. Aud nişte voci: "bâj!" Sunt multe, şi se distrează pe seama orbirii mele. Nu le pot prinde deocamdată, zboară cu viteză în jurul meu, apropiindu-se brusc: "bâââââj!" Încep să mă enervez. Deşi eu am fost cu ideea să ne jucăm, îmi dau jos legătura de la ochi. Aştept să mă obişnuiesc cu întunericul, şi după câteva clipe zăresc luna plină. Sunt la Stuf? Sau cu Stufi?
Sensul căutărilor noastre nu apare odată cu găsirea a ceea ce căutăm.
Eu aş putea căuta fericirea, şi dacă aş găsi-o, tot nu aş şti de ce am căutat-o.
A şti, a găsi sensul din spatele vieţii, cauza care ne face să trăim, este aşadar o muncă spre înafara lumii.
O cale greşită, pentru că toţi cei care trăiesc în interiorul sacului de dormit cu fermoar şi termoizolant - aka Viaţa - demonstrează futilitatea acestei tentative de a ne depăşi teritoriul.
Abuzul acesta de minte, precum şi sentimentul quixotic al nefiinţei în afara minţii, mă preocupă îndeajuns de mult încât să sper că voi găsi o soluţie. Un somnifer natural, care să-mi ţină de cald.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu