Un salt dintr-o suflare peste toată vara

Aflat într-o sesiune de criogenie metafizică, luni pe la ora 17 de ziua sfântului Dumitru, adică azi-ieri 26 octombrie 2020, i-am transmis lui Zmeoiu' direct de la InternetCafe Șelarilor prin intermediul delegatului sărbătorit Piervâi, că azi e acea zi din luna Scorpiei, ziua de naștere a bunei sale Mama Nuți - care face 89 de ani. Eu am 42, dar nu aveți cum să vă dați seama de ce dacă e ziua ei, va fi mereu și ziua autorului acestui intro. Să continue așadar povestea cu Zmeoiu, care el preferă persoana 1, dar eu nu cred că o distinge prea bine de celelalte.

Am sărit ca ars de pe canapei când mi-a picat fisa. De vreo 2 ore eram extrem de preocupat de ideea de sacrificiu necesar și asumat la nivel individual, pentru un scop global. Să ne vindecăm. Utopie versus Reverie. Realitatea, cu fericirile și durerile ei, ambele deopotrivă de inevitabile. Unele situații cer decizii deloc ușoare: să merg să-i duc un buchet de flori? să nu merg? În conformitate cu atmosfera generală, am evitat să-mi vizitez bunica, în contextul actual. Cu prețul că uneori devenea insuportabil dorul de ea, alături de toate celelalte doruri/dureri/ dorul mă bagă în niște stări tare aiurea uneori.    M-am focusat să fac efortul constant de a-i proteja pe ai mei. Am rezistat cu stoicism până azi, când mi-am dat seama abia după ce m-am urcat pe bicicletă gonind spre 

De fapt Zmeoiu' nu gonea pe bicicleta lui, ci pe un cruiser oazobleu de fete de împrumut. După o pățanie comică de-a dreptul, deoarece acum câteva nopți la mârțoaga lui s-a petrecut în sfârșit un mik akțident: i-a intrat rotița din mekanismul vieții care întinde lanțul, exact între spițe, de s-a basculat senin ca buster / keaton / peste ghidon / salt / chaplin-keaton / peste ghidon *surpriză!* fără măcar să fi pus frână, 

pfff, s-a băgat între spițe rotița aia, sau ce pizdinionul mă-sii m-a săltat așa? Bine că nu aveam viteză. Când mă uit, 3 spițe-spaghete rupte, binc-ai ghete, hai băiete leagă mârțoaga și mergi acasă pe jos. că s-a înțepenit roata din spate că s-a descentrat. De la mers pe jos câteva sute de metri, durerile în umăr m-au luat deja în primire tocmai prin parcul Astra. Repaus. Am stat pe cea mai apropiată băncuță, vorba aceea. Acolo m-am liniștit repejor și eficient, dar din cauză că eram voios că mi-au trecut durerile, ca un făcut, apare fârtatul Mandolină să îmbrățișeze  nu-știu-ce copac de lângă mine. Așadar clipa era din nou gata, am pus imediat de o nouă ispravă. De dragul veseliei vremurilor de demult, ad-hoc m-am urcat în căușul palmelor lu' Mandolinescu și de acolo în crăcanul unui ditamai copacul. Abia acolo sus m-au cam luat dubiile, ca în clasa I pe trambulina de 10 m. Dar dacă tot am ajuns așa de chill & lejer icișea-sus, am zis ia să sar ultra-atent și ușor ninja style pe masa de șah de țiment și de acolo jos. Cu ocazia asta pot verifica dacă mi s-a vindecat ok glezna dreaptă. Când colo, în loc de zis și făcut, s-a panicat Mandolină că sunt prea sus, să nu sar. După ce m-am spart de râs în sinea mea cuibărită în plexul copacului, plin de bucurie că retrăiesc pentru câteva clipe asemenea ștrengării ale copilăriei, i-am zis că sunt 2 m fra, dă-te mai încolo să sar. El a sărit pe loc mai abitir, să mă contrazică, panicat de-a binelea. 

- Bă nu sări, ejneboon, sunt peste 3 metri. 

- De unde bă, acia nu-s nici doi metri. Și de pe masă jos, un metru. E ca un cardan săritura, o fac în 2 timpi, nu e mare lucru. E ca și când sari de pe dulap, ce mare lucru, Mandolosso? Dă-te de-acolo, să am loc să sar. 

Nu s-a dat, dar nici nu ajungea la mine să mă dea jos. De fapt, nu mai prea avea gust riscoteca parkur-ului meu spontan, plus că pot verifica și prin alte mișcări rezistența gleznei. M-a convins, așa că am coborât la fel cum am urcat.

Reiau eu firul epic inițial, pentru că nu m-am prea distrat până acum. Zmeoiu' dă tabarles în florărie și se anturează cu vânzătoarea:

- Oare ce flori să-i iau lu' bunică-mea, ce ziceți?

- Păi eu vă recomand crizanteme, acum e sezonul lor, reginele toamnei/ia uitați/sau transafirii aceștia?

- Ce? Musafirii? Ai cui?

- ...Trandafiri nu doriți? 

- Asta de aici ce floare e?

- Brasica.

- Dați-mi o brasică de-asta albă și 2 crizanteme.

- Bine. Vă pun și ambalaj?

- Nu, mulțimesc, doar legați-le

- 30 de lei.

- Oh. Mi-am uitat cardul! Cred că nu am...decât....stați puțin - 29 de lei.

- E bine și așa. 

*nu e buchetul original, l-am luat de pe net ca să vă faceți o idee

Zmeoiu era în ceață lingvistică totală. După auzenia cu transafirii, acum floarea aceasta mi-nu-na-tă se numește brassica sau bradica? Foneme. Probleme. După un risărci oflain, el află că respectiva brasică este o varză ornamentală. Următoarea clientă din florărie a rugat-o pe vânzătoare să-i facă și ei un buchet la fel. Și goana Zmeoiului se reia, spre Hipodrom, spre Cedonia, spre Calende, spre amintiri din copilărie. Atenție maximă, în cele 10 minute cu bunica de povești de la distanță. Astfel seara Zmeoiului s-a încheiat într-o notă previzibil /de familială / de familiară.

/ cum adică /

varză ornamentală / like me / hehe / varză ornamentală versus varză sentimentală / varză versus varză / versus vs. versus / dar chiar arată frumos pattern-ul petalelor / 

dacă franjuricele astea albe or fi petale / 

hmm, n-am auzit până azi de floarea asta

poate azi mă joc totuși un biliard înainte să adorm 

 

Despre inconturnabilitatea Amocului

Nu mai fac flotări și nici tracțiuni de ceva vreme. Scriu aici ca să țin minte când am fost un mare leneș. 

Tocmai când începusem să resimt primele rezultate benefice în corectarea posturii, iată s-a schimbat vremea și a venit toamna - cu un cer apăsător, la propriu. PPPP. Cele două palete pe post de palmele mele sunt ultrareceptive la orice schimbare de presiune atmosferică. Viața e Lucru Manual în fiecare clipă, vorba ceea. 

Astfel că nu mi-a mai trecut prin minte să mă întreb care o mai fi viața lui Zmeoiu'.

Nici el nu a dat vreun semn de câteva luni, hmm, plouă, minunat, plouă minunat, ce pana mea să mai scriu. Ar fi o idee să mă teleportez chill în Nemărginire și să bat de peste nori la ușa folderului lu' Zmeoiu. Zis și scris, am ajuns iată ce liniște.

Aaa, acuma realizez, poate ne-am îndepărtat și din cauză că eu timp de un an nu m-am mai uitat deloc la filme. El mereu a fost un mare cinefil, unica mea sursă de încredere, cum să-i explic că orice film îmi pare azi a fi pierdere de timp? 

Tocmai am intrat pe furiș în hruba Zmeoiului! 

Mă bucur că nu e acasă, voi profita de ocazie! Îi pot scormoni în liniște prin chițibușuri. Dar trebuie să rămân cu urechile ciulite, să aud dacă vine înapoi acasă. 

Ia să vedem - 

Primul lucru care mi-a atras atenția este bineînțeles jurnalul. Sar direct în lectură, să apuc să aflu cât mai multe. Desigur că nu am deschis la întâmplare, ci la 

*****

3 oct, 2020 - Sibiu

<<<<<<Am pornit sâmbătă pe înserat spre civilizație, cu ghiozdanul plin cu beri, hotârăt să văd cât mai multe dintre expozițiile NAG-ului de la oraș. Kumm-necum, a apărut NL!!!! Din nou și cu tipica ei atitudine keep on ravin', de te-apucă fresh-uiala, că doar de aia e Noutatea Lipsă. Am vorbit mult, după mult timp, astro-lemne-fine, câteva ore sublime. I-am mărturisit că m-am bucurat din (prea)plin de vara anului 2020, sub forma ființării offline, adică a traiului pur și simplu; that real life despre care nu se prea pot spune multe, căci prezentul e, Supra-Trecutul nu mai e, iar viitorul nu e. Ce e, e. Cam atât se poate spune, dac-ar fi să fi fost din Onești. Altceva nu e de spus, decât eventual după fapt, adicătelea icișea povestite cât de cât, nu neapărat cum s-au întâmplat.

...până am reușit cu greu să-mi dau seama că am trecut cu bine și prin vara anului 2020, deja eram la mijlocul lui octombrie. Pădurea s-a colorat turbo nu altceva, semn că vine curând și vremea ciupercilor și tuturor poamelor Gaiei. Timpul, babaul suprem, e o roată mare de cașcaval, disponibilă pe raftul bio de la Lidl. De fapt, Timpul e o mare păcăleală, din punctul meu de vedere. Un punct în afara timpului, da. Modul pre-setat de a ne duce traiul ca și cum ar exista o linie a timpului este cel mai dăunător vieții vii, vieți viii, ix, x, xi, xii, xiii, Ființării însăși, ce mai. Ce octombrie.

Am observat vara aceasta că sufletul mi-e pus pe zburdat random pe coclauri, cu oameni sau fără, și că mă asortez instantaneu cu dozele de bere: să fie verzi-albastre, indiferent de marcă. Aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit, începând cu 15 mai, au băut și ei bere, dar neasortată, nu ca mine. Un alt lucru minunat despre mine, de pe urma căruia sufăr inconturnabil, ar fi că deobicei mă îmbăt primul pe oriunde merg, fiindcă nu mai am răbdare, mă plictisește totul și trebuie să ies din decor.

Prima oprire, am ajuns cu NL la galeria lui Dragoste. Am povestit, am privit, am pornit mai departe pe Tribunei la Artă non-stop - o gașcă vine, una pleacă, urc pe scară o mică prințesă și în continuu în continuu îmi zic "îmi pare rău că nu m-am putut coborî la înălțimea așteptărilor tale" o frază fără legătură sau poate are legătură cu ultimul film trăit nevăzut, hmm, rămâne de văzut, unde am rămas cu itinerarul, unde e NL? A, aici, ăăăă, hai să mergem la Casa Marchesini. Pe drum mă bucur de aerul tomnateq, cum va fi la iarnă, am un feeling bun deși parcă nu prea am motive, iote că m-a luat puțin în freză berea-vinul, gândesc prea mult. Strada Nouă, Orașul de Jos, ce rapid am ajuns, să intrăm să privim.

Le-am salutat la intrare și pe cele 3 grații, aceleași și mereu altele, căci de câțiva ani mi-am dat seama de fiecare dată că ele trei umblă mereu împreună.

Apoi am între-închis puțin ochii, ca să pot vedea mai clar. Câteva zâmbete, câteva clipe. Totul trece.

Oamenii, viii, se bucură când sunt laolaltă, asta se poate spune fără îndoială. E o adevărată bucurie să întâlnesc alți oameni. Dar dacă bucuria aceasta este prea mare dintr-a mea direcție, echilibrul se va strica, iarăși, ca de atâtea ori. Simt cum cunoștința mea scade, alunecă încetissim dar inevitabil înspre gaura neagră a uitării.

   

Straie colorate, oameni colorați, poveștile oamenilor, mai mult alcool, vine miezul nopții peste itinerarul nostru neterminat - așa că fuga spre Atelierul de Rame - cu luna plină și NL încă în câmpul meu perceptiv, e tot mai diminuat prezentul, Timpul aproape dispare  - din păcate, nu visez, ci accidentez o ramă - semn că tre să revin cumva 

 

dar visul mă duce unde vrea el, revăd un perete, revăd chipuri, multe fețe familiare, altele deloc, unele sculptate de Roxana, altele fotografiate pe neve, chipuri aranjate în pentagramă să se privească reciproc indefinit, sunt tot mai aproape de somn, ochii au văzut destule, ar fi timpul să >>>>>>

*****

14 oct, 2020 - Sibiu

<<<<<<<<<

- ce faci, dormi?

- nu, - mă gândesc

(cel mai tare banc) 

Stau cu ochii în perete, mă bucur să simt că exist din nou.

- Trezește-te, hei, haide trezește-te...îmi spuseră Oamenii; și iată-mă, din nou, după câteva zile, în jurul unei mese rotunde de piatră de Ezra. Așa am căzut din nou, și mai abitir, într-un fel necunoscut de resemnare. Apoi somnul etilic, când personajul acesta pervers cu care mă lupt de atâția ani apare din senin, de sub fața mea. Amocul, cum voi numi de acum înainte acea stare din adâncurile mele, care atunci când se plictisește, vrea să distrugă tot, ca un copil, până ce toată preajma sa devine razna.

------

------

------

Mi s-a părut că aud mișcare de pași, așa că am închis repede jurnalul Zmeoiului și am închis folderul.
Am decis că mare lucru oricum nu am apucat să pricep din viața Zmeoiului. Amocul ăla despre care pomenește, ar merita mai multă atenție. Dar mai bine să ies pe afară la o plimbare la marea întâmplare. Culorile își cântă chemarea, acum în octombrie, apoi vine sezonul alb-negru.