Meteorologii de vară

Stăteam şi mă holbam în faţa acestei pagini goale pe veci dacă zorii zilei nu mi-ar fi dat câteva idei.

Să speli un câine poate fi destul de greu, dar trebuie să vă mărturisesc că uneori, să se spele câinele singur, pare cel mai dificil lucru de pe pământ.

Săptămâna trecută am umblat prin ploaie, am dansat ca un zmeu noaptea în miezul furtunii de vară, am hălăduit prin mări de vise agitate, m-am scăldat în teribilul ocean al meu de impresii cotidiene şi aşa am ajuns să ţin post de apă. Igiena mea corporală a intrat într-o derivă şi de 3 zile nu mă pot atinge de apă. Destul de frustrant fapt, ritualul meu acvatic nu mai poate avea loc deocamdată şi de câteva zile nu reuşesc să înţeleg de ce spiritul meu nu mai doreşte atingerea apei. Credeţi-mă, ştiu foarte bine că starea asta de lucruri poate deveni manifestul unei probleme psihice. Blocat în gânduri de tot felul, zac în propriile umori şi în ansamblu viaţa din mine aproape că atinge o limită. Traiul îmi devine insuportabil. 

În acelaşi timp, sunt calm şi detaşat. Viaţa mea este sublimă, cu toate neajunsurile pe care mintea mea le creează. Aştept clipa când igiena personală va avea sens din nou. Va fi o nouă eliberare profundă de poveri şi mizerii. Fiind noaptea sânzienelor, am stat împreună cu câinii toată noaptea la pândă. Am povestit despre vrute şi nevrute. Stufi bătrâna m-a iniţiat de câteva săptămâni într-o nouă disciplină. Am luat de la ea cursuri practice de meteorologie subtilă. Totul a început când am observat cum priveşte ea cerul şi adulmecă cu nasul vântul. Noţiunile de bază presupun cunoaşterea prealabilă a dinamicii elementalilor şi un simţ olfactiv dezvoltat, dar împreună cu Stufi am reuşit din câteva amuşinări prin grădină să îmi dau seama încotro se îndreaptă omenirea cea bătută de vântul schimbării. Ei bine, am estimat greşit o vijelie şi efectele au fost vizibile chiar şi în Piaţa Mare, dar mai am de învăţat...După ce am terminat cu predicţiile meteo din noaptea sânzienelor şi în mod miraculos dimineaţa se apropia, Charley câinocu' leprocu' cu jocu' mi-a mărturisit timid că nici nu ştie ce e aia cadă. Şi nici căţea... 

În fine, am trecut noaptea cu bine. Acum e dimineaţă de tot, câinii încă visează. 

Vremea pare însorită, va fi o zi minunată! (Câinii au tendinţa de a crede asta în fiecare zi)

În ţevile casei presimt prezenţa acelor prime picături de apă, ce se vor transforma apoi într-un jet multicolor. Am uitat să vă spun, eu mă spăl cu toate culorile curcubeului, altfel nu mă simt curat. Apa şi săpunul sunt totuşi o soluţie pe care trebuie să o prefer, în lipsa curcubeului şi a energiei vitale. Neantul ultimelor 3 zile se va umple de apă. Sufletul meu va celebra viaţa şi formele ei infinite. Povara inimii nu există decât în mintea care imaginează drame inutile. Dar să nu uităm că după zi vine noapte, iar pustiul minţii poate lovi orice fiinţă cugetătoare.  

Mă duc să mă spăl. 

       

Exegeze de unul singur

Ca să începem cu bine să împreunalizăm acest dans presupun de la bun început că sunteţi atât de binevoitori a fi dispuşi să acceptaţi a viziona încă o dată dansul imediat după ce veţi termina această lectură doar în aparenţă interminabilă.

Armonica ca şi ca şi ca instrument diatonic nu mai are niciun secret pentru domnişoara Patricia. Dar nu muzica mă interesează acum, ci intensiatatea relaţiei corporale armonică-do-donşoară.

Ne aflăm pe Rua do Carmo în Lisabona. Patricia începe să cânte şi imediat ne putem da seama, ştim că ea va dansa cu armonica. Dacă totuşi unii dintre noi nu vrem să ne dăm seama, la secunda 10 Patricia dă cu privirea şi prim-planul de înţeles tocmai asta. Vezi poza de mai jos.

Dacă ai văzut-o atunci putem continua. Bine că am început bine împreună, de acum va merge mai uşor ca la început, ba unii ar zice tot mai uşor, cică pe clipă ce trece ar fi totul tot mai uşor.

Încă nu chiar continuăm, hai să fim de acord că suntem foarte aproape de a bate pasul pe loc şi apa-n piuă. 

La mistica clipă din două cifre 17 Patricia ne zâmbeşte diafan şi de aici încolo avem cu toţii libertatea de a auzi ce vrem să iubim, ce minune că putem auzi, zâmbim când auzim că într-adevăr există ceea ce simţim în suflet, etc. (printscreen-ul ăsta, şi gata, da?)

Tempo-ul larg ne-ar putea induce în eroarea destul de previzibilă, de a crede că auzim o temă tristă. Forţa diatonică contrabalansează elegant aici până şi urechile cele mai pretenţioase. Acordurile se perindă în bucle feminine. Părul împletit simplu şi umerii goi se revarsă într-un veşmânt colorat care împreună văr constitui zona de întemeiere a dansului, pentru început.

În timp ce cântă, Patricia îşi lasă umărul stâng să cadă, pentru a extrage esenţa dansului. Dinamica va aluneca apoi spre piciorul drept, în care la răstimpuri se sprijină unul dintre colţurile armonicii. Mişcarea senzuală a corpului se manifestă deplin, fiind împletită în fenomen dar deobicei ignorată. Ajunşi aici, nu putem întrece fără riscuri peste graniţa impusă de practicile normative ale socializării. Dacă cineva cântă pe stradă, presupunem în mod normal şi normat că o face pentru a fi auzit, nu pentru a ne seduce. Aşadar cei ca mine, care se lasă de bunăvoie şi în timp record seduşi iremediabil de ceea-ce-se-vede-în-Acum, trebuie să ne oprim din a admira prea mult feminitatea. Însă poezia fiecărui gest nu ne va fi refuzată nicicând. Urmărind traseul indicat de neaşteptatele traiectorii ale privirii, Patricia ne invită la dans şi ne suspendă într-un pas ternar care deobicei tinde spre infinit. Sufletul omului occidental are suspecta tendinţă de a crede că poate valsa fără sfârşit. Primul minut trece şi tema îşi ia avânt. Pathos-ul creşte. Patricia nu aruncă, ci scoate priviri. Ce câteva ori priveşte în depărtare, undeva în stânga ei. Nu vom putea şti ce a văzut, să mergem mai departe.

Instrumentul în sine nu e de ici de colo. Acum un secol, în 1914 Giacomo Castagnari şi-a făcut atelier. Până în ziua de azi, instrumentele se nasc după aceeaşi tehnică manuală. Şi aşa armonica asta ne trânteşte un sunet cristalin de putem rămâne liniştiţi în tablou. Patricia ştie la ce cântă.

Inevitabil am ajuns la sânul ei drept. Apare şi dispare după armonică şi din cadru. Mişcarea în sine este dublată de mişcarea telefonului cu care se filmează. Patricia ştie că este filmată. Melodia curge, totul alunecă lin în briza Lisabonei. Ar trebui să ştim cu toţii asta din start.

 Iată-ne ajunşi la zona de interes. Pomeneam de colţul armonicii care se va sprijini pe pulpa dreaptă. Corporalitatea dansului presupune o angajare tactilă aproape involuntară. Degetele îşi văd de treaba lor, dar felul cum se realizează din braţe îmbrăţişarea cu armonica instituie un grad semnificativ de atingere fizică. Dansul are destul pentru a fi perceput şi simţit ca atare. Mişcarea genunchilor manifestă foarte subtil nivelul implicării emoţionale. Nevoia de a urina, care deobicei ne-o reprezentăm prin strângerea genunchilor, fuzionează ca şi gest cu nevoia de a exprima, de a extrage dinăntru sentimentele. Grimasele deasemenea, ar fi un indiciu destul de clar că Patricia oarecum face efortul de a scoate ceva din ea, de a lua de jos din stânga o greutate invizibilă, dar perfect audibilă.

Şi vine şi clipa primei atingeri mai intense. Bărbia Patriciei atinge armonica, cu o tandreţe cum numai relaţia profundă cu instrumentul ei o poate oferi. O atingere pe cât de involuntară, pe atât de familiară şi necesară. Spre sfârşit, dansul culminează (ca orice dans, aş spune, dar o las pe altcândva) cu un sărut inefabil. 

Putem vedea atâta recunoştiinţă (oare aşa e, cu 2 de i?) încât ne putem duce la catedrală acum la concertul corului vocilor misterioase bulgare bătrâne. Vechi ca ideea de mumă bună.

Iarăşi fug prin oraş, nu după fete, ci după ideea de punctualitate. O fi mai bine?

  

FAVST

NL doarme în pat cu L. şi eu mă întreb ce anume oare sângerez şi aştept.

Normal că aştept weekend-ul thank you doc.

doc Favst

ăla anume

Comandor dă steward-ese