marți, 30 august 2011

Elleipsis

Meine Ungeschickte Hand  
liegt auf dem Tisch 
wie ein schlafender Fisch

Stau la masă şi aştept muza să îmi trimită un semn. 
Nu e o tortură nouă asta, cu neapărat vroitul de nespus şi aşteptatul de neştiut. 
Pe deasupra, traiectoriile planetelor nasc în vieţile oamenilor mici necazuri şi fericiri.
"Dacă se construieşte o oglindă sub formă de elipsă (în cazul a două dimensiuni) sau elipsoid de rotaţie (pentru trei dimensiuni), se va observa că o rază de lumină trimisă dintr-un focar se reflectă în celălalt focar."
Nu pot procesa informaţia asta de pe wikipedia altfel decât prin prisma legii acţiune-reacţiune.
Şi nu pot pătrunde mai adânc în problemă. Doar legătura etimologică dintre lipsă şi elipsă nu-mi ajunge. 
Mai cercetez. 

joi, 25 august 2011

Spontaneus Matliric Pseudoguitaristicus

Deşi poate nu ar fi o problemă cu numele meu de Zmeoiu, consider că pentru acest festival este mai potrivit să îmi revelez numele meu medieval:
"Doamnelor&Domnilor, din îndepărtatele încrengături genealogico-nebuloase ale nemărginirii Cibiniensisiene, urbanul trubadur necunoscut peste mări & ţări, dar ademenit de frumuseţea peisajului acestei mult prea mirabile cetăţi, magnificul SPONTANEUS MATLIRIC PSEUDOGUITARISTICUS va să cânte din strunele-i potrivite o serenissimă prelucrare în Mi#minor, cu predilecţie destinată domniţelor simţitoare de duodecime mărite! Dar nici domnii nu vor avea prea multe de pierdut, dată fiind lipsa discriminării dintre cele câteva sexe aflate printre dumneavoastră! Zis astăzi, în cea de-a 25-a zi augustă, guvernată de Jupiter alături de mercurul feciorelnic..."

Mă bucur nespus că a trecut perioada în care organizatorii festivalurilor medievale se zbat să aducă atmosfera vremurilor de atunci pornind de la stereotipurile cele mai primitive, adică la prima mână, cum se zice.
Nu am o problemă cu spectacolele de foc, sau cele în care vin unii şi mai mult se fac că se bat cu săbii, iar domniţe în rochii ce trimit timid la Evul Mediu, cu tenişi pe dedesubt, stau plictisite şi se uită ce sms-uri au mai primit. Dar cred că dacă pornim un performance de la spiritul medieval, forma pe care o va căpăta va veni în mod organic, născându-se din similitudinea vremilor. Pentru că da, eu cred că Evul Mediu este Acum, chiar şi cu toată tehnicizarea vieţii, ce ne distrage de la esenţele universale, dar nu le abrogă, ci le multiplică spre virtual şi aşa mai departe, şamd şamd

Am încălecat pe-o clipă
Că m-am născut din risipă
Nici bănuţii nu-s de vină
Şi nici viaţa mea sulfină.
Bardule ce tânăr eşti
Tot mereu alexandreşti.   

O nouă eră de mijloc

Intru într-o zonă nesigură a minţii mele.
Nu ştiu dacă voi mai putea ieşi de aici. Capcana supremă a omului cred că este propria minte, peste măsură de curioasă: oare cum era viaţa în acest oraş pe la 1400?
Cu toţii ştim să vorbim despre ciumă, de hierofaniile unui tablou de tip bormaşina Bosch, de frica latentă, ascunsă în creierii noştri. 
Şi poate nu era nimic mai altfel decât acum. Întunecarea zilelor noastre ne aseamănă cu Evul Mediu. Cu câţi mai multi indivizi se luminează, cu atât societatea se înnegreşte. E un paradox?
Eu am făcut câţiva ani pe trubadurul urban. Nu am pornit de la schema clasică a menestrelului medieval, ci de la Guano Apes şi Jack Kerouac. Dar tot acolo simt că voi ajunge. De la vagabondajul citadin şi muzica mentală, derizorie, la spiritul popular actual, ridicat nu la nivel de artă ci coborât la un stil de viaţă fără probleme.
A fi trubadur azi presupune o uitare a valorilor intelectualizate istoriceşte, o ieşire în atemporal.
Sau astral, cum e mai la modă. Dar riscurile sunt foarte mari. Lumea nu prinde figura, sau în cel mai bun caz nu zice nimic: "pare interesant personajul acesta"
Pe vremuri mă exasperau cei care îmi cereau să cânt o melodie "de la cap la coadă". Sau mai degrabă eu îi exasperam cu trecerile bruşte dintr-un cântec în altul. Muzica nu e pentru mine un caiet cu versuri notate cu sârg, cântate pe îmbătatelea. Mă plictisesc repede dacă omul căruia îi cânt nu aleargă în tempo cu el însuşi.

Privind tabloul Hell de Bosch, mi-am dat seama că lumea de azi e plină de capcane, şi Evul Mediu e un remediu pentru a putea rămâne viu printre ele.

miercuri, 24 august 2011

În continuare, despre abţinere

Dată fiind situaţia contracronometru în care mă aflam, înainte de a pleca trebuia să mai fac o baie în mare. Era spre amiază, Soarele deja mă făcuse knock-out dar în ansamblu eram destul de optimist.
Am ales un loc mai retras - nudiştii la Vamă au cam pierdut meciul - şi după câteva ture de înot de colo colo, m-am apucat de scufundări, partea mea favorită.
Trebuie să fii destul de smeker să obţii un deep dive ca la carte. Ideea e să te înfigi ca un cui spre adânc, încordat şi atent la peisaj. La 5 metri sub apă, lumina păleşte semnificativ, şi răcoarea e alta. Urechile pocnesc de zor. Apăsarea apei nu e doar o impresie.
În condiţiile astea, eu am găsit cel mai potrivit moment să descopăr ce e abţinerea.
Se zice că avem unele nevoi de la care nu ne putem abţine. Dacă să respir sau nu, nu prea poate fi decizia mea. Şi totuşi, nu mă împiedică nimic să mă simt foarte bine pe fundul mării.


Timpul trece, dar dacă îmi cunosc limitele atunci pot să mă bucur la maxim de starea în care mă aflu: deasupra mea apasă tone de apă sărată, mă lungesc pe fundul mării, e linişte. O linişte aparte, pe cât de rară, pe atât de greu de descris. Trebuie să ai ceva îndrăzneală să te scufunzi liber, dar merită.
Panica nu a apărut deocamdată. Îmi verific instinctiv cantitatea de aer din plămâni. Dau drumul la o bulă, ce urcă avidă spre lumina de sus. Mai am la dispoziţie cel puţin două minute, adică patru bule eliberate la interval de 30 de secunde. Ia să ascult mediul marin. În urechi, după pocniturile cauzate de presiune, aud un bas ce mă trage şi mai jos, dar sufletul meu se agaţă de un pai, de panica fluierătură a unui caval. Ştiu că nu pot respira deocamdată. Aş cam lua o gură largă de aer puternic de pe valea Oltului. Poate mai târziu, da. Acum merge în gând melodia lui Chisăr, mai am aproximativ un minut. Trebuie să iau în calcul şi distorsiunea temporală, aferentă apropierii de limită. Nu voi lăsa panica să mă conducă. E vorba de numărătoare mentală. Mai stau 30 de secunde nemişcat, ultima bulă de aer se duce , voi ţâşni spre lume din nou. Aici sunt doar eu, mă simt perfect conectat cu exteriorul, care e la fel cu interiorul. Privesc în sus, spre suprafaţa apei. E un fel de paradis acum pentru mine. Sunt o creatură subacvatică ce va răpi nişte aer imediat. Sper că de când am părăsit pământul a rămas gratuit aerul. Nu am nimic la mine, sunt un Adam bătând la poarta Lumii. Mă pregătesc de decolare, am depăşit cu câteva secunde perioada safe, ce surpriză, m-am luat cu gândurile, ah iaca mă lovesc în stomac buzduganele panicii, zvârrr spre în sus cu toată forţa pe care o am. Bineînţeles că înainte cu vreo 20 de centimetri de ieşirea la suprafaţă am tras nerăbdător în plămâni o gură de apă deplină. Gustul mării mi se pare plăcut, chiar dacă horcăi de zor. Înot repede spre mal, şi mă lungesc ca un ştiuc la soare. Trebuie să trag concluziile cât sunt proaspete.      
A şti să te abţii presupune cunoaşterea acelui ceva de la care te abţii.
Dacă m-am abţinut să respir, iată acum simt şi ştiu ce bucurie poate aduce tandemul "inspir-expir".
Dar, nu mă pot decide să mă abţin să levitez, pentru că nu am mai levitat până acum.
A te abţine presupune conflictul dintre o dorinţă spre ceva, şi interzicerea deliberată a satisfacerii acelei dorinţe.
Daniil Harms ar formula poate mai clar:
"Decizia personală joacă un rol decisiv şi personal în acest joc al deciziei de a te abţine să te mai joci cu persoana ta, chiar dacă plăcerea de a ignora orice interdicţie stă ascunsă, mereu la pândă dincolo de cuvinte, în fiecare dintre noi".
(cred că m-a blănit puţin scufundarea asta tematică, nu prea înţeleg ceea ce tocmai am scris, dar o las aşa)   
Sau altfel, nu e o virtute să te abţii de la "rău", ci trebuie să vrei să faci "bine".
Deci mi se pare că abţinerea e doar primul pas spre self-rising. Ce urmează nu prea am habar.   

joi, 11 august 2011

O nouă călătorie. Autostalker din nou

Totuşi. 
Am adormit cu gândul limpede: e timpul să mă mişc din locul ăsta, altfel îmi ofilesc creierii de tot. Ultimele două dăţi când am cântat la Vamă nu am apucat să fac şi baie, ceea ce mi-ar da acum un motiv să recuperez.

Am visat-o pe cea de-a treia nevastă a lui Strindberg şi am decis că nu e imposibil să am câte ceva de învăţat de la aşa-zisul nordic misogin. În problematica lui viaţă voi avea de găsit admirabile nuanţe. A trăit o perioadă dificilă, pe care a numit-o "infernul". Curiozităţii mele îi pare deajuns pentru a mă presa. Dar o las în tensiune.
Când călătoresc, inevitabil mă îndepărtez oarecum de toate astea. Intru direct în mijlocul tornadei întâmplărilor, al situaţiilor reale, singurul fapt ce mă mai încarcă. Nu ştiu dacă şi când voi relua contactul cu lumea virtuală, ăsta fiind însăşi enjeu'ul plecării. 

Cu DT avem planificată o sesiune de creaţie ce ne va stoarce de toate energiile. Ştiu prea bine că muzica lejeră pe care o ţin captivă în sufletul meu ca pe cea mai preţioasă pasăre necunoscută, nu se va lăsa eliberată decât prin chinuri. Prea mult a avut de aşteptat. Dar o vom sublima cu momeala tuturor exceselor noastre, ca ofrandă absolut necesară adusă inspiraţiei. Un scenariu euristic prea clasic, nu? Farmecul cu trupa asta este că niciodată nu ne ies skemele astea raţional estetizante.

În capul meu aud chemarea unei voci, femeia-floare-deplină în formă de calotă, mă îmbie spre un bordeiaş cu uşa în vale. Duc instinctiv patru degete la gură ca să-mi fluier calul abătut totuşi înaripat, dar mi-am promis să nu mai donquixotesc pentru o vreme. Mai bine îmi iau ukulelele, lele lele şi iar lele, pentru tine trag belele

Gata. Ne vom întâlni doar în unele dintre drumurile noastre toate.

Noaptea Gândurilor lui Zmeoiu

Paradise Circus



It's unfortunate that when we feel a storm,
we can roll ourselves over 'cause we're uncomfortable
Oh well the devil makes us sin
But we like it when we're spinning, in his grin.
Love is like a sin my love
For the ones that feel it the most
Look at her with her eyes like a flame
She will love you like a fly will never love you, again...
AGAIN....









E noapte. Nixam somn. Am dormit ziua de azi, şi am visat că eram în Oslo, în autobuz. Şoferul îmi dădea în schimbul biletului nişte scoci să-mi lipesc pe fermoarul rucsacului, care nu era al meu.
Stau şi ascult la infinit piesa asta. Nu pot înţelege cum au compus nişte muritori aşa ceva divin. Deci se mai poate, Beethoven nu a fost ultimul. Şi Gui băiatul s-a băgat peste, dar nu a stricat. Mare răspundere să ajustezi cel mai preţios diamant.
Chitările adăugate au cel mai cald ton imaginabil. 
La minutul 5:58, după o pregătire inteligentă şi cel mai senzual "again" al Universului, se "dezlănţuie" apolinicul. Aşa mi-l voi imagina de acum. Totul la locul potrivit.
Recunosc că ascult obsesiv piesa asta doar din cauza vocii. Cu aşa un suport instrumental, Hope Sandoval pare că deschide pentru urechile noastre cu lejeritate porţile cele spre în sus. Vorbind despre cele de acolo de jos, culmea.






De mai bine de 10 ani, după ce am supraabuzat albumul lui Tricky "Maxinquaye", apoi "Quixotic"-ul fetei separat, visul meu suprem, profund şi intim era să o văd live pe Martina Topley Bird. În 2008 am avut ocazia să vorbesc cu ea după concertul de la Bucureşti, aşteptând la intrarea într-o toaletă publică. I-am zis total fâstâcit : "keep on doing what you do!"
Cât de stupizi devenim atunci când ne întâlnim cu zeii.
Mi-a răspuns foarte pe fază: "You too, but in the other room, please!" Am râs amândoi despre această întoarcere a sensului cuvintelor mele, incredibil cât de naturală şi aproape de mine a fost. Uite că ne-am făcut nevoile în acelaşi timp, şi eu care credeam că Martina Topley Bird nu poate avea nici o nevoie, pentru că nu e de pe planeta Pământ. 
După care am ieşit afară transfigurat puţin mult de tot, în urma şocului. Cât de firesc poate fi supranaturalul, de fapt. Nu-mi mai ajungea aerul din Fabrică, vroiam să respir ceva copăcei dintr-un parc îndepărtat. Dimineaţa, singur spre Gara de Nord încă nu-mi revenisem din extaz. 



Nu-mi mai permit acum să visez că aş sta la umbra unui ulm sau undeva, aproape de Hope Sandoval, la o discuţie despre vremurile astea. Sau cum ar veni draga de ea, la o cafea în Insomnia. Phuh.
Acum pot distinge nuanţe. Reţete ieftine, garantate de trupele mainstream insipide, faţă de numele mari dar totuşi cu esenţă. Poate că artiştii noştri preferaţi nu trebuiesc întâlniţi, cunoscuţi ca oameni. Sau, eu nu mai pot avea idoli pentru că în această perioadă sufletul meu simte pericolul ca magia muzicii să dispară.
Şi din 2010, de când ascult HELIGOLAND, puţine pericole mă mai pot prinde nepregătit. 
Când am realizat că înăuntrul acestui album sunt împletite flăcările Martinei cu valurile Speranţei Sandoval, şi că tocmai acolo pe insula fără copaci Strindberg s-a căsătorit a doua oară iar Heisenberg se plimba în căutarea quantelor lui fizice, am decis că trebuie să pot visa din nou, cel puţin cu aceeaşi intensitate, să ajung acolo.
E ora 3:24. Încă o ţigară şi sper să adorm cumva.
Totuşi.

miercuri, 10 august 2011

Nebănuitele Păduri ale Sufletului

JUAN DE LA CRUZ - NOCHE OSCURA 
 
En una noche oscura,
con ansias en amores inflamada,
(¡oh dichosa ventura!)
salí sin ser notada,
estando ya mi casa sosegada

  A oscuras y segura,
por la secreta escala disfrazada,
(¡oh dichosa ventura!)
a oscuras y en celada,
estando ya mi casa sosegada

  En la noche dichosa,
en secreto, que nadie me veía,
ni yo miraba cosa,
sin otra luz ni guía                              
sino la que en el corazón ardía

  Aquésta me guïaba
más cierta que la luz del mediodía,
adonde me esperaba
quien yo bien me sabía,
en parte donde nadie parecía

  ¡Oh noche que me guiaste!,
¡oh noche amable más que el alborada!,
¡oh noche que juntaste
amado con amada,
amada en el amado transformada!

  En mi pecho florido,
que entero para él solo se guardaba,
allí quedó dormido,
y yo le regalaba,
y el ventalle de cedros aire daba

  El aire de la almena,
cuando yo sus cabellos esparcía,
con su mano serena
en mi cuello hería,
y todos mis sentidos suspendía

  Quedéme y olvidéme,
el rostro recliné sobre el amado,
cesó todo, y dejéme,
dejando mi cuidado
entre las azucenas olvidado
 
 
Nu mai pare important ce se spune în această poezie. 
Alergarea după himerele dinăuntrul nostru a devenit ridicolă.
Coborând - abuziv, în scopuri didactice - în plan terestru aceste versuri, 
pot spune că
Don Quixote nu greşeşte că simte la modul ideal iubirea, 
ci doar că aleargă disperat şi ineficient după ea. 
Ar trebui să se abţină şi el puţin. 
Nemişcarea sufletului va oferi timpul necesar potenţialelor iubite 
să vină spre el,
din proprie voinţă sau din "hazardul" situaţiilor. 
Altfel jocul redevine himeric.
E ca şi când încercăm să fugim după capra neagră din vârful ei de munte.
Trebuie să ne mulţumim a o urmări cu privirea şi a aştepta atenţi.. 
Sau să mulgem, vag neîmpăcaţi, vacile din vale.
 
Atracţia faţă-de-pădure - facewood - are cauze ancestrale,
 care nu ţin cont de vanităţile universului urban.
Recunosc, aş alerga gol prin păduri noaptea după iele, dar nu cu orice risc. 
Sunt totuşi un zimbru de grădină, nu berbec de luptă.
Cum să îmi asum un destin perpetuu periculos, fiind conştient că 
înainte de a fi stâlcit la ochi, 
sau mai ştiu eu ce caznă, am doar pentru o clipă acces 
la frumuseţea nepământeană a ielelor?
Bănuiesc că înăuntrul meu deja dansează pădurelnice virgine 
şi mă cheamă pe Venus 
poate în unele vise, neapărat uitate.
Dar fărâma de minte ce mi-a rămas îmi afundă copitele verzui în pământ. 
Nările-mi freamătă, coarnele se dau molcom tot mai înapoi,
şi ochii umezi aşteaptă. Trebuie să-i închid acum, 
pentru că undeva în pustiul Tibetului la altitudinea de 5870 de metri,
flutură necontenit în bătaia vântului o mică eşarfă roşie, 
atârnată cel mai sus de o copilă orfană pentru a îmbuna furia munţilor.
Ea este soţia mea, trebuie să mă dau drumului spre acolo, fără ezitări.
Deschid ochii. 
Îmi reamintesc că până la toamnă nu trebuie să simt nimic. 
Mai am câteva păduri de cunoscut.   
 

marți, 9 august 2011

În chip poetic locuieşte omul...

Hai să mă agăţ de mâna lui Heidegger.
În cartea sa, “Originea operei de artă”, mai precis în capitolul  “Construire, locuire, gândire”, putem afla că 
"în chip poetic locuieşte omul..."
Păi ce va să zică asta? 
Pe mine mă chinuie de ceva ani cuvintele astea, doamnelor&domnilor!
Nu pentru că nu am o casă, sau pentru că am nevoie de poezie, sau îmi place pur şi simplu să mă chinui.
Ci pentru că asist la pierderea totală a sensului locuirii în societatea actuală. Marea păcăleală constă tocmai în suprapunerea concretă a faptelor, foarte greu de distins pentru mintea grăbită, spre casa de nelocuit a ignoranţei.
Căci mi s-ar putea argumenta cum că multe familii tinere îşi construiesc case, apoi le locuiesc, apoi...
Ei aici începe problema. Că a gândi o casă nu înseamnă doar elaborarea planului arhitectural. A o locui şi a o gândi în acelaşi timp este total altceva, ducând în primul rând la conştientizarea hermeneutică a actului construirii şi locuirii. Creaţia în planul domestic/privat nu are nimic mai prejos decât cea din planul cultural/public. A crea un spaţiu unde vei locui nu are nici o legătură cu nevoia deviantă, implacabil demonstrată de realitate, de a cumpăra obiectele necesare casei, apoi de a le îmbunătăţi la infinit. Nimic nu ne obligă să avem nevoie anume de veioza Zeze, apoi de Yoyo, apoi de Yezo, fără de care simţim că locuirea noastră nu ar fi deplină. La o analiză atentă, se poate uşor observa că ceva îl sâcâie mereu pe cel care îşi face casă. Lipseşte încrederea în sine, şi de aici apare fuga după perfecţiunea promisă de catalogul imobiliar. Eu cred că acest proces al delegării responsabilităţii locuirii e străin de natura umană.
Până la un punct, cel care începe locuirea alege diferite moduri de manifestare a ei, ca şi cum un labirint se declanşează automat..
Pot lăsa camera mea absolut goală cu excepţia patului, sau pot aduna obiecte aruncate în stradă, sau pot lipi carton verzui pe tavan, cel mai important e să mă simt eu comfortabil, familiar, etc.
Chiar şi când nu locuiesc spaţiul meu, problema rămâne, latentă: "dacă ar fi casa mea, aş face aşa..."
Bine, şi unde e poezia aici? 
Păi dacă o luăm etimologicamente, verbul grec poiein înseamnă a face, şi deci când strămoşii rămaşi în viaţă ne zic "pune mâna, fă şi tu ceva în viaţă", ei nu pierd din vedere că poezia rămâne atunci când plantezi un pom, faci o casă şi o fântână. Restul vine de la sine.



Despre Katharsis (sau: de ce trebuie să avem mereu dezavantaj la pornire)

Dintre cei care mă cunosc, majoritatea au avut ocazia să mă vadă în acţiune, datorită Teatrului Liber. Timp de 13 ani, mi-am suflat plămânii în pânzele negre din studio Imago până am ajuns cu Arca în pânzele albe, pe Tărâmul Nimănui. Demult visam să ajungem aici. Libertatea supremă e în aer, expir ca dragonii. Dar nu mă voi opri aici pentru simplul motiv că nu se poate altfel. Simt că nu e destinaţia finală, oricât mi-ar place mie să zac în mocirla însorită. Deşi Muza-mi s-a prefăcut a uita să-mi lase Harta Lumii, eu am fost matematician la viaţa mea puberă, şi mai pot calcula - uman, aproximativ, cu o mică eroare de câţiva ani - pe unde trebuie să o apucăm din nou. Eu am început prin a fi Matelot pe vas, dar odată cu trecerea timpului rolurile mele s-au mai înmulţit. Am jucat chiar şi o Mireasă Nebună, când ne-am pierdut odată cu nava la Vamă. Dar, când ajung înapoi în subsolul nostru drag, în "cetatea lucrurilor de nu există", vorba Drăganului, totul îmi apare electro-static, limpede. Din când în când fac o vizită solitară, acolo în spaţiul magic unde e mereu noapte, şi sug din seva prea-sărac-numită inspiraţie, îmi lipesc faţa de sânii mici ai muzei mele, ascunşi de ochii tuturor muritorilor. Ca ofrandă îmi iau mereu sufletul la mine, dar scenariul cu vânzarea lui nu funcţionează, pentru că eu m-am prins repede că îmi stă bine printre graţii şi nu mai e necesar să fim trişti, faustici. În sala teatrului viu, Zmeoiu ar jigni supralumeştile energii dacă ar fi altfel decât venusian.   
 
Dar pentru că viaţa are skeme ascunse pentru înţelegerea muritorilor, mi-au fost daţi şi altfel de prieteni. În jurul meu apar uneori persoane dragi care nu suportă teatrul. Întotdeauna i-am înţeles, pentru că nici eu nu suport "teatrul".

Nu doar din perspectivă estetică, ci mai ales umană, una dintre menirile actorului este de a produce katharsis. Să aducă publicul în starea de a face pe el (de plâns, de râs, sau de râs-plâns), să se cureţe puţin înlăuntrul maţelor leneşe din creieri, să-şi pună inima la comun, adică inima invizibilă de deasupra capetelor lor să bată în tempo-ul potrivit.
Eu fiind în sinea mea simultan un metis totemic dintre un câine optimist şi un cal abătut, nu am avut de ales până acum decât calea comediei. Delirgreuceană & megatristă cale!
Dar, presupunând că deobicei avem reprezentarea mentală a unei înălţări prin katharsis, pare logic că trebuie iniţial să ne aflăm undeva jos pentru a putea urca. Din experienţele personale, aş zice că legea naturală a teatrului este de a te dărâma periodic tocmai pentru a-ţi da şansa să te duci acolo unde ţi-e locul. Adică, nicăieri.


luni, 8 august 2011

Dilema lui Zmeoiu

Zbanga, eu sunt Zmeoiu, de prin părţile nemărginirii Sibiului.
Aici voi începe un fel de jurnal, prin care încerc să înţeleg de ce oamenii se tem de mine.
Având în vedere că în mitologia massmedia actuală bântuie tot felul de personaje, de la Shrek şi avatari până la vampiri, trebuie să vă mărturisesc că eu sunt real. Zi de zi încerc să exist menţinându-mi mintea vie, deşi în clipele de maximă luciditate am mari dubii în privinţa rostului minţii pentru om.
Vorba aia, EZIT DECI (totuşi) EXIST.

Iată privesc lumea de azi, să zic august 2011. Mulţi oameni merg pe canavaua dictată dinăuntrul lor, construindu-şi viaţa după legi mai mult sau mai puţin clare pentru ei. Dar indiferent dacă sunt conştientizate sau nu, legile există, şi până acum mi-a fost imposibil să le iau la modul serios în considerare (faptul ăsta respectând la rândul ei o lege: "everything @ its moment", vorba unui mare muritor, consătean valabil, din aceeaşi viaţă cu bunicul).
Oamenii sunt fiinţe sociale se zice. Aristot a scos duma asta oarecum la lumină, şi a aşezat-o frumos pe staulul veşnic al gândirii occidentale. Ei bine, eu stau în afara ogrăzii şi mă întreb:

DE CE OAMENII DIN ZIUA DE AZI PREFERĂ SĂ ALERGE PE DRUMUL VIEŢII, SINGURI ALĂTURI DE ALŢI OAMENI SINGURI, ÎN LOC SĂ PĂŞEASCĂ ÎMPREUNĂ ÎNSPRE UN ALT FEL DE SINGURĂTATE? 

Ca un adevărat sofism, desigur că Problema are o mică infirmitate şi o mare infinitate de răspunsuri, dar pentru firea mea ea apare ca cea mai apasătoare dilemă. Oricum ar alege, oamenii ies în pierdere.  Şi nu e bine ca mintea cu problemele ei să apese pe inimă, se zice.

1.
Pentru că nu mai au puterea să creadă cu putere în nimic (sau, dacă crezi doar pe jumătate, mai bine te laşi de crezut) oamenii îşi caută refugiul în interior. Dar inevitabil se lovesc de sinele golit de sens, pentru că nu au toţi maieul lui Socrates. Căci a te cunoaşte pe tine însuţi presupune să-i cunoşti pe ceilalţi, şi invers desigur.
 Gândirea are moda ei, şi mai nou are puterea de a determina o realitate virtuală mai puternică decât cea naturală. Confuzia generală în care ne zbatem azi, iluzia de a ne împuternici sinele cu poveri pe care nu le poate duce va lăsa câteva consecinţe grave în viitor. Individualismul, care a iradiat din societatea europeană în cele patru zări, îşi are rădăcini prea adânci pentru a mai putea fi pus sub semnul unei întrebări eficiente din punct de vedere filosofic. Aşa ne place nouă să credem, că totul poate fi cucerit prin propriile puteri. Ne place mult de tot, şi gata. Secularizarea majorităţii societăţilor actuale a pus capac oricărei alternative. Prototipul lui Don Quixote este doar una dintre cele mai familiare ocurenţe. El crede cu suficientă putere în iubire, dar dificultatea vine din suprema individualizare a acestui sentiment; personajul masculin apare absolut delirat, rupt de orice altceva, în căutarea unei anume himere, ca şi cum am putea iubi fără să ţinem cont de ceilalţi. Iubirea-Fortăreaţă, în care nu au acces decît cei 2 (!) îndrăgostiţi, este o idee ce ascunde capcane insurmontabile. Sau, altfel, societatea de azi nu mai poate trece cu brio testul intensităţii naturale oferite de acest model erotic. Avem nevoie de mai mult, sau de mai puţin, dar nu mai nimerim exact proporţiile necesare pentru a simţi iubirea, pentru a prepara elixirul magic. Dar paradoxal, credem cu tărie că există undeva o pereche care totuşi a trecut testul - bătrânii senini de se ţin de mână e un stereotip ieftin, nu aşa e obligatoriu - şi doar ei ştiu cât de dulce e dragostea. Nu întâmplător Don Quixote tânjeşte după Dulcineea....dar la fel de neîntâmplător cavalerul rămâne singur.
Deci a spune că "singur te naşti, singur mori", acesta fiind sensul unic şi cel mai profund al vieţii, pare logic şi plauzibil.   

2.
Pentru că nu mai au fineţea de a-şi tempera intensitatea emoţiilor, oamenii prăjesc orice formă în care iubirea ar putea creşte. A iubi cât trăieşti o persoană, înspre în-afară-ul tău, este un act cel puţin eroic, frizând naivitatea. Teoretic, copiii şi părinţii ar trebui să facă astfel. Dar dacă oricare din ei nu îşi primesc prăjiturica-maşina-casa-etc., dragostea păleşte în intensitate, şi piere. Iubirea necondiţionată de faptele noastre este o utopie, utilă predicatorilor pentru a mai speria câteva suflete, sau, poate, este sursa alienaţilor de prin azile, izolaţi tocmai pentru a nu-i contamina pe oamenii normali cu o asemenea bazaconie anacronică. Şi totuşi ideea aceasta, utopia iubirii depline, a iubirii care vindecă totul, ea rezistă undeva deasupra istoriei, peste care aruncă stereotipii de gen Romeo & Julieta, etc. Dar ştim cu toţii că dacă ne ajunge cuţitul istoric la oasele efemere, hopa rapid ne amintim de capacitatea noastră ascunsă de a supravieţui, şi astfel apare la fel de plauzibil că iubirea veşnică e unicul nostru sens în această Lume.

3.
În această cascadă de enunţuri subţiri, în lipsa deliberată a argumentelor, am încercat să dezvălui câte puţin din inevitabila problematică a alegerii personale, momentul numit în prea multe feluri, dar care apare în viaţa oricărui om. În privinţa iubirii şi a drumului vieţii, în ce măsură aceste două concepte se atrag sau se resping, şi care este sensul suferinţei mele, Zmeoiu mereu în întersectare metafizică, eu Zmeoiu care deşi "am împlinit o frumoasă vârstă" - vorba celor care încă mai fac dedicaţii la radiourile de pe sate - simt că degeaba mi-am dus traiul până acum dacă voi continua să mă agăţ de ambele coarne ale oricărei dileme.

4.
Ca fapt divers, trebuie să recunosc că toată scurgerea ideatică mi-a pornit de la un text al lui O. Paler, care spune undeva că "Don Quixote s-a mutat în Est". Şi de atunci parcă mi-a rămas un ghimpe exact în coasta fracturată weekendul trecut, când m-am tăvălit cu Djembelle şi am uitat puţin de dialectica iubirii. Ştiu că ar trebui să citesc doar în timpul liber, dar cum eu nu am aşa ceva pentru că de meserie sunt aeroplanor, citesc tot timpul.