Am ales un loc mai retras - nudiştii la Vamă au cam pierdut meciul - şi după câteva ture de înot de colo colo, m-am apucat de scufundări, partea mea favorită.
Trebuie să fii destul de smeker să obţii un deep dive ca la carte. Ideea e să te înfigi ca un cui spre adânc, încordat şi atent la peisaj. La 5 metri sub apă, lumina păleşte semnificativ, şi răcoarea e alta. Urechile pocnesc de zor. Apăsarea apei nu e doar o impresie.
În condiţiile astea, eu am găsit cel mai potrivit moment să descopăr ce e abţinerea.
Se zice că avem unele nevoi de la care nu ne putem abţine. Dacă să respir sau nu, nu prea poate fi decizia mea. Şi totuşi, nu mă împiedică nimic să mă simt foarte bine pe fundul mării.
Timpul trece, dar dacă îmi cunosc limitele atunci pot să mă bucur la maxim de starea în care mă aflu: deasupra mea apasă tone de apă sărată, mă lungesc pe fundul mării, e linişte. O linişte aparte, pe cât de rară, pe atât de greu de descris. Trebuie să ai ceva îndrăzneală să te scufunzi liber, dar merită.
Panica nu a apărut deocamdată. Îmi verific instinctiv cantitatea de aer din plămâni. Dau drumul la o bulă, ce urcă avidă spre lumina de sus. Mai am la dispoziţie cel puţin două minute, adică patru bule eliberate la interval de 30 de secunde. Ia să ascult mediul marin. În urechi, după pocniturile cauzate de presiune, aud un bas ce mă trage şi mai jos, dar sufletul meu se agaţă de un pai, de panica fluierătură a unui caval. Ştiu că nu pot respira deocamdată. Aş cam lua o gură largă de aer puternic de pe valea Oltului. Poate mai târziu, da. Acum merge în gând melodia lui Chisăr, mai am aproximativ un minut. Trebuie să iau în calcul şi distorsiunea temporală, aferentă apropierii de limită. Nu voi lăsa panica să mă conducă. E vorba de numărătoare mentală. Mai stau 30 de secunde nemişcat, ultima bulă de aer se duce , voi ţâşni spre lume din nou. Aici sunt doar eu, mă simt perfect conectat cu exteriorul, care e la fel cu interiorul. Privesc în sus, spre suprafaţa apei. E un fel de paradis acum pentru mine. Sunt o creatură subacvatică ce va răpi nişte aer imediat. Sper că de când am părăsit pământul a rămas gratuit aerul. Nu am nimic la mine, sunt un Adam bătând la poarta Lumii. Mă pregătesc de decolare, am depăşit cu câteva secunde perioada safe, ce surpriză, m-am luat cu gândurile, ah iaca mă lovesc în stomac buzduganele panicii, zvârrr spre în sus cu toată forţa pe care o am. Bineînţeles că înainte cu vreo 20 de centimetri de ieşirea la suprafaţă am tras nerăbdător în plămâni o gură de apă deplină. Gustul mării mi se pare plăcut, chiar dacă horcăi de zor. Înot repede spre mal, şi mă lungesc ca un ştiuc la soare. Trebuie să trag concluziile cât sunt proaspete.
A şti să te abţii presupune cunoaşterea acelui ceva de la care te abţii.
Dacă m-am abţinut să respir, iată acum simt şi ştiu ce bucurie poate aduce tandemul "inspir-expir".
Dar, nu mă pot decide să mă abţin să levitez, pentru că nu am mai levitat până acum.
A te abţine presupune conflictul dintre o dorinţă spre ceva, şi interzicerea deliberată a satisfacerii acelei dorinţe.
Daniil Harms ar formula poate mai clar:
"Decizia personală joacă un rol decisiv şi personal în acest joc al deciziei de a te abţine să te mai joci cu persoana ta, chiar dacă plăcerea de a ignora orice interdicţie stă ascunsă, mereu la pândă dincolo de cuvinte, în fiecare dintre noi".
(cred că m-a blănit puţin scufundarea asta tematică, nu prea înţeleg ceea ce tocmai am scris, dar o las aşa)
Sau altfel, nu e o virtute să te abţii de la "rău", ci trebuie să vrei să faci "bine".
Deci mi se pare că abţinerea e doar primul pas spre self-rising. Ce urmează nu prea am habar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu