Nebănuitele Păduri ale Sufletului

JUAN DE LA CRUZ - NOCHE OSCURA 

En una noche oscura,
con ansias en amores inflamada,
(¡oh dichosa ventura!)
salí sin ser notada,
estando ya mi casa sosegada

  A oscuras y segura,
por la secreta escala disfrazada,
(¡oh dichosa ventura!)
a oscuras y en celada,
estando ya mi casa sosegada

  En la noche dichosa,
en secreto, que nadie me veía,
ni yo miraba cosa,
sin otra luz ni guía                              
sino la que en el corazón ardía

  Aquésta me guïaba
más cierta que la luz del mediodía,
adonde me esperaba
quien yo bien me sabía,
en parte donde nadie parecía

  ¡Oh noche que me guiaste!,
¡oh noche amable más que el alborada!,
¡oh noche que juntaste
amado con amada,
amada en el amado transformada!

  En mi pecho florido,
que entero para él solo se guardaba,
allí quedó dormido,
y yo le regalaba,
y el ventalle de cedros aire daba

  El aire de la almena,
cuando yo sus cabellos esparcía,
con su mano serena
en mi cuello hería,
y todos mis sentidos suspendía

  Quedéme y olvidéme,
el rostro recliné sobre el amado,
cesó todo, y dejéme,
dejando mi cuidado
entre las azucenas olvidado

Nu mai pare important ce se spune în această poezie. 

Alergarea după himerele dinăuntrul nostru a devenit ridicolă.

Coborând - abuziv, în scopuri didactice - în plan terestru aceste versuri, 

pot spune că

Don Quixote nu greşeşte că simte la modul ideal iubirea, 

ci doar că aleargă disperat şi ineficient după ea. 

Ar trebui să se abţină şi el puţin. 

Nemişcarea sufletului va oferi timpul necesar potenţialelor iubite 

să vină spre el,

din proprie voinţă sau din "hazardul" situaţiilor. 

Altfel jocul redevine himeric.

E ca şi când încercăm să fugim după capra neagră din vârful ei de munte.

Trebuie să ne mulţumim a o urmări cu privirea şi a aştepta atenţi.. 

Sau să mulgem, vag neîmpăcaţi, vacile din vale.

Atracţia faţă-de-pădure - facewood - are cauze ancestrale,

 care nu ţin cont de vanităţile universului urban.

Recunosc, aş alerga gol prin păduri noaptea după iele, dar nu cu orice risc. 

Sunt totuşi un zimbru de grădină, nu berbec de luptă.

Cum să îmi asum un destin perpetuu periculos, fiind conştient că 

înainte de a fi stâlcit la ochi, 

sau mai ştiu eu ce caznă, am doar pentru o clipă acces 

la frumuseţea nepământeană a ielelor?

Bănuiesc că înăuntrul meu deja dansează pădurelnice virgine 

şi mă cheamă pe Venus 

poate în unele vise, neapărat uitate.

Dar fărâma de minte ce mi-a rămas îmi afundă copitele verzui în pământ. 

Nările-mi freamătă, coarnele se dau molcom tot mai înapoi,

şi ochii umezi aşteaptă. Trebuie să-i închid acum, 

pentru că undeva în pustiul Tibetului la altitudinea de 5870 de metri,

flutură necontenit în bătaia vântului o mică eşarfă roşie, 

atârnată cel mai sus de o copilă orfană pentru a îmbuna furia munţilor.

Ea este soţia mea, trebuie să mă dau drumului spre acolo, fără ezitări.

Deschid ochii. 

Îmi reamintesc că până la toamnă nu trebuie să simt nimic. 

Mai am câteva păduri de cunoscut.