Dintre cei care mă cunosc, majoritatea au avut ocazia să mă vadă în acţiune, datorită Teatrului Liber. Timp de 13 ani, mi-am suflat plămânii în pânzele negre din studio Imago până am ajuns cu Arca în pânzele albe, pe Tărâmul Nimănui. Demult visam să ajungem aici. Libertatea supremă e în aer, expir ca dragonii. Dar nu mă voi opri aici pentru simplul motiv că nu se poate altfel. Simt că nu e destinaţia finală, oricât mi-ar place mie să zac în mocirla însorită. Deşi Muza-mi s-a prefăcut a uita să-mi lase Harta Lumii, eu am fost matematician la viaţa mea puberă, şi mai pot calcula - uman, aproximativ, cu o mică eroare de câţiva ani - pe unde trebuie să o apucăm din nou. Eu am început prin a fi Matelot pe vas, dar odată cu trecerea timpului rolurile mele s-au mai înmulţit. Am jucat chiar şi o Mireasă Nebună, când ne-am pierdut odată cu nava la Vamă. Dar, când ajung înapoi în subsolul nostru drag, în "cetatea lucrurilor de nu există", vorba Drăganului, totul îmi apare electro-static, limpede. Din când în când fac o vizită solitară, acolo în spaţiul magic unde e mereu noapte, şi sug din seva prea-sărac-numită inspiraţie, îmi lipesc faţa de sânii mici ai muzei mele, ascunşi de ochii tuturor muritorilor. Ca ofrandă îmi iau mereu sufletul la mine, dar scenariul cu vânzarea lui nu funcţionează, pentru că eu m-am prins repede că îmi stă bine printre graţii şi nu mai e necesar să fim trişti, faustici. În sala teatrului viu, Zmeoiu ar jigni supralumeştile energii dacă ar fi altfel decât venusian.
Dar pentru că viaţa are skeme ascunse pentru înţelegerea muritorilor, mi-au fost daţi şi altfel de prieteni. În jurul meu apar uneori persoane dragi care nu suportă teatrul. Întotdeauna i-am înţeles, pentru că nici eu nu suport "teatrul".
Nu doar din perspectivă estetică, ci mai ales umană, una dintre menirile actorului este de a produce katharsis. Să aducă publicul în starea de a face pe el (de plâns, de râs, sau de râs-plâns), să se cureţe puţin înlăuntrul maţelor leneşe din creieri, să-şi pună inima la comun, adică inima invizibilă de deasupra capetelor lor să bată în tempo-ul potrivit.
Eu fiind în sinea mea simultan un metis totemic dintre un câine optimist şi un cal abătut, nu am avut de ales până acum decât calea comediei. Delirgreuceană & megatristă cale!
Dar, presupunând că deobicei avem reprezentarea mentală a unei înălţări prin katharsis, pare logic că trebuie iniţial să ne aflăm undeva jos pentru a putea urca. Din experienţele personale, aş zice că legea naturală a teatrului este de a te dărâma periodic tocmai pentru a-ţi da şansa să te duci acolo unde ţi-e locul. Adică, nicăieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu