În chip poetic locuieşte omul...

Hai să mă agăţ de mâna lui Heidegger.
În cartea sa, “Originea operei de artă”, mai precis în capitolul  “Construire, locuire, gândire”, putem afla că 
"în chip poetic locuieşte omul..."
Păi ce va să zică asta? 
Pe mine mă chinuie de ceva ani cuvintele astea, doamnelor&domnilor!
Nu pentru că nu am o casă, sau pentru că am nevoie de poezie, sau îmi place pur şi simplu să mă chinui.
Ci pentru că asist la pierderea totală a sensului locuirii în societatea actuală. Marea păcăleală constă tocmai în suprapunerea concretă a faptelor, foarte greu de distins pentru mintea grăbită, spre casa de nelocuit a ignoranţei.
Căci mi s-ar putea argumenta cum că multe familii tinere îşi construiesc case, apoi le locuiesc, apoi...
Ei aici începe problema. Că a gândi o casă nu înseamnă doar elaborarea planului arhitectural. A o locui şi a o gândi în acelaşi timp este total altceva, ducând în primul rând la conştientizarea hermeneutică a actului construirii şi locuirii. Creaţia în planul domestic/privat nu are nimic mai prejos decât cea din planul cultural/public. A crea un spaţiu unde vei locui nu are nici o legătură cu nevoia deviantă, implacabil demonstrată de realitate, de a cumpăra obiectele necesare casei, apoi de a le îmbunătăţi la infinit. Nimic nu ne obligă să avem nevoie anume de veioza Zeze, apoi de Yoyo, apoi de Yezo, fără de care simţim că locuirea noastră nu ar fi deplină. La o analiză atentă, se poate uşor observa că ceva îl sâcâie mereu pe cel care îşi face casă. Lipseşte încrederea în sine, şi de aici apare fuga după perfecţiunea promisă de catalogul imobiliar. Eu cred că acest proces al delegării responsabilităţii locuirii e străin de natura umană.
Până la un punct, cel care începe locuirea alege diferite moduri de manifestare a ei, ca şi cum un labirint se declanşează automat..
Pot lăsa camera mea absolut goală cu excepţia patului, sau pot aduna obiecte aruncate în stradă, sau pot lipi carton verzui pe tavan, cel mai important e să mă simt eu comfortabil, familiar, etc.
Chiar şi când nu locuiesc spaţiul meu, problema rămâne, latentă: "dacă ar fi casa mea, aş face aşa..."
Bine, şi unde e poezia aici? 

Păi dacă o luăm etimologicamente, verbul grec poiein înseamnă a face, şi deci când strămoşii rămaşi în viaţă ne zic "pune mâna, fă şi tu ceva în viaţă", ei nu pierd din vedere că poezia rămâne atunci când plantezi un pom, faci o casă şi o fântână. Restul vine de la sine.