Dilema lui Zmeoiu

Zbanga, eu sunt Zmeoiu, de prin părţile nemărginirii Sibiului.
Aici voi începe un fel de jurnal, prin care încerc să înţeleg de ce oamenii se tem de mine.
Având în vedere că în mitologia massmedia actuală bântuie tot felul de personaje, de la Shrek şi avatari până la vampiri, trebuie să vă mărturisesc că eu sunt real. Zi de zi încerc să exist menţinându-mi mintea vie, deşi în clipele de maximă luciditate am mari dubii în privinţa rostului minţii pentru om.
Vorba aia, EZIT DECI (totuşi) EXIST.

Iată privesc lumea de azi, să zic august 2011. Mulţi oameni merg pe canavaua dictată dinăuntrul lor, construindu-şi viaţa după legi mai mult sau mai puţin clare pentru ei. Dar indiferent dacă sunt conştientizate sau nu, legile există, şi până acum mi-a fost imposibil să le iau la modul serios în considerare (faptul ăsta respectând la rândul ei o lege: "everything @ its moment", vorba unui mare muritor, consătean valabil, din aceeaşi viaţă cu bunicul).
Oamenii sunt fiinţe sociale se zice. Aristot a scos duma asta oarecum la lumină, şi a aşezat-o frumos pe staulul veşnic al gândirii occidentale. Ei bine, eu stau în afara ogrăzii şi mă întreb:

DE CE OAMENII DIN ZIUA DE AZI PREFERĂ SĂ ALERGE PE DRUMUL VIEŢII, SINGURI ALĂTURI DE ALŢI OAMENI SINGURI, ÎN LOC SĂ PĂŞEASCĂ ÎMPREUNĂ ÎNSPRE UN ALT FEL DE SINGURĂTATE? 

Ca un adevărat sofism, desigur că Problema are o mică infirmitate şi o mare infinitate de răspunsuri, dar pentru firea mea ea apare ca cea mai apasătoare dilemă. Oricum ar alege, oamenii ies în pierdere.  Şi nu e bine ca mintea cu problemele ei să apese pe inimă, se zice.

1.
Pentru că nu mai au puterea să creadă cu putere în nimic (sau, dacă crezi doar pe jumătate, mai bine te laşi de crezut) oamenii îşi caută refugiul în interior. Dar inevitabil se lovesc de sinele golit de sens, pentru că nu au toţi maieul lui Socrates. Căci a te cunoaşte pe tine însuţi presupune să-i cunoşti pe ceilalţi, şi invers desigur.
 Gândirea are moda ei, şi mai nou are puterea de a determina o realitate virtuală mai puternică decât cea naturală. Confuzia generală în care ne zbatem azi, iluzia de a ne împuternici sinele cu poveri pe care nu le poate duce va lăsa câteva consecinţe grave în viitor. Individualismul, care a iradiat din societatea europeană în cele patru zări, îşi are rădăcini prea adânci pentru a mai putea fi pus sub semnul unei întrebări eficiente din punct de vedere filosofic. Aşa ne place nouă să credem, că totul poate fi cucerit prin propriile puteri. Ne place mult de tot, şi gata. Secularizarea majorităţii societăţilor actuale a pus capac oricărei alternative. Prototipul lui Don Quixote este doar una dintre cele mai familiare ocurenţe. El crede cu suficientă putere în iubire, dar dificultatea vine din suprema individualizare a acestui sentiment; personajul masculin apare absolut delirat, rupt de orice altceva, în căutarea unei anume himere, ca şi cum am putea iubi fără să ţinem cont de ceilalţi. Iubirea-Fortăreaţă, în care nu au acces decît cei 2 (!) îndrăgostiţi, este o idee ce ascunde capcane insurmontabile. Sau, altfel, societatea de azi nu mai poate trece cu brio testul intensităţii naturale oferite de acest model erotic. Avem nevoie de mai mult, sau de mai puţin, dar nu mai nimerim exact proporţiile necesare pentru a simţi iubirea, pentru a prepara elixirul magic. Dar paradoxal, credem cu tărie că există undeva o pereche care totuşi a trecut testul - bătrânii senini de se ţin de mână e un stereotip ieftin, nu aşa e obligatoriu - şi doar ei ştiu cât de dulce e dragostea. Nu întâmplător Don Quixote tânjeşte după Dulcineea....dar la fel de neîntâmplător cavalerul rămâne singur.
Deci a spune că "singur te naşti, singur mori", acesta fiind sensul unic şi cel mai profund al vieţii, pare logic şi plauzibil.   

2.
Pentru că nu mai au fineţea de a-şi tempera intensitatea emoţiilor, oamenii prăjesc orice formă în care iubirea ar putea creşte. A iubi cât trăieşti o persoană, înspre în-afară-ul tău, este un act cel puţin eroic, frizând naivitatea. Teoretic, copiii şi părinţii ar trebui să facă astfel. Dar dacă oricare din ei nu îşi primesc prăjiturica-maşina-casa-etc., dragostea păleşte în intensitate, şi piere. Iubirea necondiţionată de faptele noastre este o utopie, utilă predicatorilor pentru a mai speria câteva suflete, sau, poate, este sursa alienaţilor de prin azile, izolaţi tocmai pentru a nu-i contamina pe oamenii normali cu o asemenea bazaconie anacronică. Şi totuşi ideea aceasta, utopia iubirii depline, a iubirii care vindecă totul, ea rezistă undeva deasupra istoriei, peste care aruncă stereotipii de gen Romeo & Julieta, etc. Dar ştim cu toţii că dacă ne ajunge cuţitul istoric la oasele efemere, hopa rapid ne amintim de capacitatea noastră ascunsă de a supravieţui, şi astfel apare la fel de plauzibil că iubirea veşnică e unicul nostru sens în această Lume.

3.
În această cascadă de enunţuri subţiri, în lipsa deliberată a argumentelor, am încercat să dezvălui câte puţin din inevitabila problematică a alegerii personale, momentul numit în prea multe feluri, dar care apare în viaţa oricărui om. În privinţa iubirii şi a drumului vieţii, în ce măsură aceste două concepte se atrag sau se resping, şi care este sensul suferinţei mele, Zmeoiu mereu în întersectare metafizică, eu Zmeoiu care deşi "am împlinit o frumoasă vârstă" - vorba celor care încă mai fac dedicaţii la radiourile de pe sate - simt că degeaba mi-am dus traiul până acum dacă voi continua să mă agăţ de ambele coarne ale oricărei dileme.

4.
Ca fapt divers, trebuie să recunosc că toată scurgerea ideatică mi-a pornit de la un text al lui O. Paler, care spune undeva că "Don Quixote s-a mutat în Est". Şi de atunci parcă mi-a rămas un ghimpe exact în coasta fracturată weekendul trecut, când m-am tăvălit cu Djembelle şi am uitat puţin de dialectica iubirii. Ştiu că ar trebui să citesc doar în timpul liber, dar cum eu nu am aşa ceva pentru că de meserie sunt aeroplanor, citesc tot timpul.