joi, 15 martie 2012

Despre Boemia Zmeoilor

Îmi place să cred că simţul meu moral nu are de suferit dacă fac mici excepţii de la normă. Ştiu că nu e bine să merg fără bilet pe troleu, dar iată tocmai m-am urcat. Mă grăbesc, nu vreau să întârziu iar, deşi puteam să mă trezesc mai devreme şi să merg pe jos, ca deobicei. O mică aventură gratuită, o loterie improvizată în cotidianul dimineţii, deşi presimt că mă vor prinde. Nu le am cu pânditul. Şi iată că nu e gratuită fapta, pe amendă citesc acum că trebuie să plătesc 25 de lei în 48 de ore. Acasă, de nervi îmi fac o ţigară.

Viciile fac parte din viaţa omului real, nu "normal". De aia se crede că cine nu are vicii nu e la fel ca restul, e puţin dubios, nu?
Însă un zmeoi, care prin destinul său pare deja exclus din tribul umanoizilor, are de luptat cu multiple variaţiuni şi adaptări de vicii. Gândirea sa critică îi obligă sinele spre un veşnic refuz al împăcării cu realitatea oamenilor de rând. Viciul negării din start fiind un teribil factor de intoxicare a sinelui, pozitivarea existenţială a unui zmeoi apare astfel ca o contradicţie în termeni.
Au trecut ceva ani din viaţa Zmeoiului până să dea un sens constructiv apucăturilor sale decadente.
Prima dată, ceea ce se vede că decade e aşa-numitul corp, apoi restul.
Ascunse sau evidente, nenumăratele noastre slăbiciuni ne aseamănă şi ne oferă indefinite motive de bucurie damnată. Cădem cu plăcere în plasa iluzorie a micilor rele ce (ni) le facem, cu "bună" ştiinţă.
Se poate construi un sistem de protejare a viciului, autorităţile au inventat chiar şi o taxă în acest sens.
Ideea esenţială ar fi că viciile trebuiesc întreţinute, altfel nu se ştie unde se împrăştie oile. Doar aşa rămânem previzibili.

Azi dimineaţă am băut cafea cu zahăr şi am fumat tutun. Nici măcar nu mi-am dat seama că astfel îmi perpetuez viciul matinal şi în plus sporesc afacerile unor imorali. Oi fi, da, oi fi, un berbec într-o mare turmă. Nu pot vedea sensul abandonării propriei plăceri de moment.
Câtă motivare este necesară pentru a decide să pun capăt acestei situaţii?
Invocarea argumentului sănătăţii mi se pare o rezolvare a problemei prin sărăcirea deliberată a sensurilor profunde, o formă de egocentrificare: renunţarea la viciu în scopul purificării personale e pe val acum, ca pas pregătitor întru elevarea spiritului. Propedeutica igienei sinelui e salutară desigur, dar înţelegerea fenomenului vicios trece dincolo de potenţiala evoluţie a unui individ.
Întrebarea filosofică "de ce avem vicii?" nu poate primi un răspuns concludent prin exemple individuale - "uite, eu nu am, deci e posibil să nu mai avem, cu toţii". Trebuie evitate capcanele retorice de genul "dacă vrei poţi".
Ca şi cum viciul l-am fi inventat unii oameni, din senin, artificial, din plictis.
Raţiunile şi rădăcinile viciului cred că sunt mult mai adânci decât cred cei aşa-zişi curaţi, cei care înoată la suprafaţa oceanului umanităţii.
Un plonjon în abisul viciozităţii naturii umane nu se poate face fără precauţii şi o scurtă încălzire - joc de glezne, cumpăna, pas adăugat, rostogolire înapoi din depărtat în depărtat...
Respiraţia cel mai adesea se taie în mediul celor căzuţi sub linie.
Aşadar traiul boem este o formă de legitimare (prin artă, sau fără ea, mai nou) a decăderii umane. Toate merg mână în mână. Viciul ajută la exprimarea mai veridică a ceea ce este. De-a lungul istoriei, e clar că artiştii şi-au extras materialul brut al creaţiei lor şi din experienţe vicioase. Inspiraţia nu apare doar în mediile virtuoase - excepţiile confirmând acest fapt.
Dincolo de aceste banalităţi, în ansamblu, viciul şi virtutea se amalgamează într-un tablou pestriţ, care încă ne situează pe toţi dincoace de bine şi de rău. Ce va fi dincolo de acest 2012 vom vedea, în măsura în care fiecare va pătimi potrivit faptei sale.
Cel care creează trăieşte cu sinuozităţi, având nevoie de cunoaştere şi balans, de tip sus-jos-sus (descensio ad infernum, ca la Dante) Lipsa viciului poate indica eventual un mesager al divinităţii, dar arta azi cred că este mult mai umană. Viciul indică legătura cu htonianul, cu energiile ce manifestă omul pământean, nu divin.
Poate eliberarea de viciu îl va ridica spre ceea ce arta omului arată a fi următorul său pas, dincolo de Acum.    Pentru mine e simplu, dar cred că acum am pierdut şirul.
   




 

vineri, 9 martie 2012

drama vieţii unui anonim

am găsit astăzi pe stradă o foaie mototolită.
am desfăcut-o şi am citit-o, apoi m-am întrebat cine o fi scris-o şi pentru ce.
pare o dare de seamă despre situaţia actuală a omenirii...


.....Astăzi trend-ul este să ai o relaţie deschisă. Opţiunile FB sunt elocvente pentru simptomul de care mă voi preocupa aici: „married, divorced, widowed, single, it's complicated, open relationship” Zic simptom pentru că pentru mine este stabilită certitudinea bolilor sociale.
În altă parte voi discuta despre fundamentele „sănătăţii” ca proiect al gândirii occidentale, dar aici voi sublinia că nu aplic grila moralităţii asupra nivelului de sănătate al unei societăţi. Idealul medicinii moderne a jucat un rol decisiv în a ne determina perspectiva asupra omului şi a lumii în care trăieşte. O societate sănătoasă este implicit o societate virtuoasă. Deci dacă spun că societatea actuală manifestă simptome ale unor boli, nu extind acest fapt până la a stigmatiza sau a propune soluţii aşa-zis salvatoare. Orice societate există pentru că a existat şi e de dorit să continue să existe.

Ne loveşte tot mai des expresia „relaţie deschisă” şi adesea chiar cei care sunt implicaţi în aşa ceva nu ştiu să explice cam care ar fi pentru ei diferenţa. Recunosc, nici mie ideea unei relaţii „închise” nu-mi prea surâde.

Primo, ar fi că deschiderea din interiorul unei relaţii presupune o libertate mai mare a partenerilor. Fiecare face ce vrea, atât timp cât totul merge. Foarte frumoasă intenţia, dar care sunt rezultatele? Uneori sunt spectaculoase, benefice, alteori groteşti. În principiu, „oamenii deschişi” doar se bucură de ce se naşte bun între ei, şi încearcă să evite constrângerile modelului conjugal tradiţional. Dar nu pot să garantez câţi dintre ei sunt deschişi cu adevărat.


Secundo, eu aş îndrăzni să afirm că singura deschidere semnificativă în plan erotic este cea în care ne asumăm legătura cu cineva anume. Şi că individualizarea necesară acestui act creator este anacronică: „te iubesc” a ajuns să sune naspa. Oamenii nu tolerează prea uşor aparentele închideri ale unei relaţii ideal-platonice, şi astfel rămân închişi în tot felul de deschideri concrete, dar nesemnificative: „stai chill”, „ce cool e băiatul”, „iată o femeie puternică”

Dar ce este o relaţie?
Oamenii au nenumărate feluri de a intra în relaţie unii cu alţii. Specific, când spun că „sunt într-o relaţie”, ei construiesc o reţea de comportamente, amendamente, beneficii, sacrificii ce se înfăşoară şi se desfăşoară toate sub numele de „relaţie”. Fiecare om cu modul lui de a avea o relaţie.

Oare există ceva universal valabil în orice relaţionare a unui cuplu?
Sau ne putem gândi la mai multe persoane aflate într-o relaţie? (cifra 2 find doar un caz particular?)
Argumente infailibile pentru a demonstra că doi oameni formează o entitate cu totul diferită de restul posibilelor modalităţi de relaţionare umană, nu cred că se pot găsi. Opţiunea de a trăi cu adevărat alături de cineva pare una morală, una dintre multe altele.
Şi totuşi.
Sensul descoperirii reciproce a fiinţei nu cred că se păstrează decât sub forma aceasta, a cuplului standard. Restul variantelor (cupluri gay, trans, queer, etc) sunt interpretări ale acestui sens primar. Atenţie, interpretările acestea au acelaşi statut ontologic cu modelul. Reamintind că nu e vorba de judecăţi de valoare, mă voi ocupa acum doar de acest sens primar al fiinţei, care se revelează reciproc prin relaţia Bărbat-Femeie.

Pare o banalitate a spune că un bărbat devine bărbat pe deplin doar alături de o femeie, şi reciproca. O banalitate enervantă pentru mulţi. Supremaţia duo-ului clasic El-Ea a fost înlocuită cu dictonul libertăţii erotice: „Love everyone as the One”. Personal nu înţeleg de ce dragostea universală ar trebui preferată celei particulare, deci sensul acestei fraze îmi scapă. Mai ales că universalul şi particularul nu se exclud. Dar prea des am auzit-o propovăduită ca să nu o remarc.

Deplinătatea la care mă refer nu doar că nu mai este la modă, ci chiar agresează regulile actuale ale jocurilor erotice. Legătura între cei doi nu se cere a fi făcută, parcă totul se încheie atunci când jocul devine „prea serios”. Şi aşa navigăm dintr-unii într-alţii fără să ne atingem vieţile, fără ca sufletele noastre să se deschidă spre celălalt. De ce este nevoie de această certitudine facilă? Jacheta mentală pe care o poartă fiecare în timp ce se adulmecă, nu este decât o metodă de a se proteja de complicaţii. Orice deviere de la acest scenariu lejer constituie un semnal de alarmă: „vezi că deja eşti prea aproape de mine, ce, doar nu vrei să ne căsătorim?”
Aparenta simplitate a jocului erotic de astăzi este contrabalansată de multitudinea de reguli şi procedee concrete de joc. În club de exemplu, trebuie să respecţi cu grijă protocolul, dar apoi reuşita e garantată. Reţeta e simplă, dar şi rezultatele firave. Tradiţionalist-metafizic vorbind. Asta dacă te gândeşti ce ar putea însemna să cunoşti alt om. Nu doar sex, distracţie sau bani.
La club, nu trebuie să fie altfel decât este la club. Dar problema este că nu mai putem găsi alte locuri unde să ne desfăşurăm forţele erotice metafizice. Pe vremuri, oamenii ştiau cum să împlinească nevoia metafizică de iubire. Viaţa era organizată şi privită altfel. Şezătoarea, hora, chiar şi seara dansantă de la clubul uzinei, cu invitaţi speciali de genul trupei Mondial, discotecile anilor '90, au fost ultimele bastioane ale relaţiilor umane puternice, de tip hard. Căsătoria, ca instituţie-sumă a tuturor acestor locuri (anticamere ale cunoaşterii interumane), a apus, sau măcar e înţeleasă soft.
Motivul este desigur explozia comunicaţională (telefonia mobilă) şi socializarea virtuală (FB)
Prezenţa existenţial-fenomenologică (comuniunea Eu-Tu) a fost înlocuită de iluzia comunicării (bip-ul tandru, sms-ul de dragoste) Consecinţele le ştim cu toţii dar nu cred că mai vrem sau mai putem schimba ceva.
Atracţia pentru persoana cuiva are şi dimensiuni iraţionale şi sensuri subtile, care sensuri fac legătura dintre cei doi, şi care nu pot fi traduse doar prin interesul manifest – sex, bani, sau putere, de orice fel.
Problema nu se va rezolva decât în timp, dar nu ca şi o naivă reîntoarcere la „omul natural”. Pentru că au mai existat tentative, şi rezultatele au fost dezastruoase. De exemplu Nietzsche: Supraomul nu poate exista, el nu este remediul unei societăţi bolnave. Dar CONŞTIENTIZAREA acestui simptom al societăţii – frica de a face legătura reală cu un alt om – este primul pas spre însănătoşirea reală.
Dacă simt că vreau să fac ceva pentru a avea o legătură vie şi totală cu cineva, faptul acesta nu e decât calea spre adevărurile ce zac ascunse în oricare dintre noi.
Dacă mi-e frică să cunosc aceste adevăruri, voi ajunge să mă simt oarecum veşnic parţial, legat de cineva fără să vreau cu toată fiinţa mea asta, şi atunci consecinţele vor fi dintre cele mai triste pentru amândoi.

Alegerea este a fiecăruia dintre noi, deşi nu putem face nimic altfel.

9 Marţieni

Am ieşit azi din sala de repetiţii şi nu ştiam ce zi e. Oamenii radiau pe dinăuntru, afară era un soare mă, încă o babă faină am zis. Din ochii femeilor am citit un licăr anume, parcă toate se aşteptau să le dau flori, şi atunci mi-a picat fisa: doar n-o fi ziua aia, a lor.
Claro que si...după un sfert de oră bântuiam prin Matei şi atmosfera de acolo m-a lămurit. Orgoliul nu mă lăsa să întreb pe nimeni dacă într-adevăr e 8 Martie. Oricum aş fi ieşit prost, fie dacă întrebam o femeie sau un bărbat. Spiritul civic al clujenilor deja ştie să clasifice un individ atât de rupt de realitate. Ori că aş fi mai aerian din fire, ori pe legale, ori nebun inofensiv care cere luna de pe cer, dar în ziua de azi am realizat pe propria piele că nu mai poţi întreba "nu vă supăraţi, ce zi e?" Sau eram eu indispus, poate.
Am pierdut vremea prin oraş, de colo colo fără rost. Sunt singur, caut caut caut. Dar nu ştiu ce caut. La umbră e prea frig, la soare mă apucă melancolia.
Şi exact când mă perpeleam eu mai tare, apare o navă spaţială din care coboară opt extratereştri roşii, cu pancarde războinice. Toată suflarea din piaţă s-a mobilizat şi imediat i-a anihilat, depozitându-i la mine în imaginaţie. Izolaţi acolo, marţienii mi-au explicat cu frumosul că nu sunt de acord ca ziua de 9 martie să mai fie neoficial ziua bărbatului, ci că au venit să impună autorităţilor acest deziderat. I-am ignorat o vreme, dar creaturile au început să toarne lavă pe cele mai gingaşe gânduri ale mele. Ţeasta mi-ar fi dat în clocot dacă nu aş fi strigat în piaţă după ajutor. O venusiancă deghizată în pământeancă m-a salvat de la combustie spontană, chemându-mă la ea la tarabă, unde vindea zorzoane diy.
I-a dibuit instant pe marţienii din capul meu, şi după ce mi-a turnat un zâmbet fatal, cei 8 marţieni au dezgropat Gândul Războiului de Gen. Dar vânzătoarea de pe Venus nu s-a lăsat intimidată. Mi-a făcut cu ochiul, să mă feresc de ceea ce se va petrece, şi lipindu-şi fruntea de a mea i-a cauterizat pe inamici cu privirea, prin ochii mei larg închişi. Brusc s-a lăsat o linişte în tot sistemul solar, preţ de câteva clipe, apoi m-am retras lângă vitrina aia din mijlocul pieţei, să-mi revin. Totul părea să fie normal în jur.
Am presimţit eu că ceva minune se va întâmpla, dar cum să mă fi aşteptat la aşa ceva? 
Stomacul mi se revolta. Creierii intraseră de ceva vreme pe stand-by.
Am căutat-o din reflex pe venusiancă. Dispăruse, şi astfel nu mai am cui să mulţumesc.
Eventual tuturor femeilor care mă ţin în viaţă, într-un fel sau altul.
La mulţi ani frumoaselor!

luni, 5 martie 2012

Jos cojoace inutilele

O bătrână mi se lamenta ieri: "de ce sunt tineri zgomotoşii?"...păi frate, simptomul ăsta cu "i"-ul mutat persistă, nu glumă!

Formidabile zile, cele 5 babe din acest an. Soarele se întrece pe sine, poate are ceva de zis şi noi continuăm să trecem cu privirea plecată şi gândurile reci, pe trotuarele noastre cu zăpadă neagră rămasă uitată de iarnă. Am auzit că încă mai există ritualul îngropării iernii. Acum nici primăvară nu e, dar zvonul ei s-a împrăştiat deja. Trăim clipele dinaintea naşterii noului an. Pe stradă vezi oameni cu şube şi oameni în tricouri. Un ou costă 90 de bani iar motanii sunt chinuiţi de ei înşişi. Totul e aproape de sfârşit şi va începe.
În acest timp, nouă ne arde de concert. Atunci vom putea da jos cojoacele dinăuntru, acolo unde trebuie făcut curat înainte de a începe anul. Alţi tinerii zgomotoşiii vor dansa, şi-i vor ierta iernii sorocul.