Despre Boemia Zmeoilor

Îmi place să cred că simţul meu moral nu are de suferit dacă fac mici excepţii de la normă. Ştiu că nu e bine să merg fără bilet pe troleu, dar iată tocmai m-am urcat. Mă grăbesc, nu vreau să întârziu iar, deşi puteam să mă trezesc mai devreme şi să merg pe jos, ca deobicei. O mică aventură gratuită, o loterie improvizată în cotidianul dimineţii, deşi presimt că mă vor prinde. Nu le am cu pânditul. Şi iată că nu e gratuită fapta, pe amendă citesc acum că trebuie să plătesc 25 de lei în 48 de ore. Acasă, de nervi îmi fac o ţigară.

Viciile fac parte din viaţa omului real, nu "normal". De aia se crede că cine nu are vicii nu e la fel ca restul, e puţin dubios, nu?
Însă un zmeoi, care prin destinul său pare deja exclus din tribul umanoizilor, are de luptat cu multiple variaţiuni şi adaptări de vicii. Gândirea sa critică îi obligă sinele spre un veşnic refuz al împăcării cu realitatea oamenilor de rând. Viciul negării din start fiind un teribil factor de intoxicare a sinelui, pozitivarea existenţială a unui zmeoi apare astfel ca o contradicţie în termeni.
Au trecut ceva ani din viaţa Zmeoiului până să dea un sens constructiv apucăturilor sale decadente.
Prima dată, ceea ce se vede că decade e aşa-numitul corp, apoi restul.
Ascunse sau evidente, nenumăratele noastre slăbiciuni ne aseamănă şi ne oferă indefinite motive de bucurie damnată. Cădem cu plăcere în plasa iluzorie a micilor rele ce (ni) le facem, cu "bună" ştiinţă.
Se poate construi un sistem de protejare a viciului, autorităţile au inventat chiar şi o taxă în acest sens.
Ideea esenţială ar fi că viciile trebuiesc întreţinute, altfel nu se ştie unde se împrăştie oile. Doar aşa rămânem previzibili.

Azi dimineaţă am băut cafea cu zahăr şi am fumat tutun. Nici măcar nu mi-am dat seama că astfel îmi perpetuez viciul matinal şi în plus sporesc afacerile unor imorali. Oi fi, da, oi fi, un berbec într-o mare turmă. Nu pot vedea sensul abandonării propriei plăceri de moment.
Câtă motivare este necesară pentru a decide să pun capăt acestei situaţii?
Invocarea argumentului sănătăţii mi se pare o rezolvare a problemei prin sărăcirea deliberată a sensurilor profunde, o formă de egocentrificare: renunţarea la viciu în scopul purificării personale e pe val acum, ca pas pregătitor întru elevarea spiritului. Propedeutica igienei sinelui e salutară desigur, dar înţelegerea fenomenului vicios trece dincolo de potenţiala evoluţie a unui individ.
Întrebarea filosofică "de ce avem vicii?" nu poate primi un răspuns concludent prin exemple individuale - "uite, eu nu am, deci e posibil să nu mai avem, cu toţii". Trebuie evitate capcanele retorice de genul "dacă vrei poţi".
Ca şi cum viciul l-am fi inventat unii oameni, din senin, artificial, din plictis.
Raţiunile şi rădăcinile viciului cred că sunt mult mai adânci decât cred cei aşa-zişi curaţi, cei care înoată la suprafaţa oceanului umanităţii.
Un plonjon în abisul viciozităţii naturii umane nu se poate face fără precauţii şi o scurtă încălzire - joc de glezne, cumpăna, pas adăugat, rostogolire înapoi din depărtat în depărtat...
Respiraţia cel mai adesea se taie în mediul celor căzuţi sub linie.
Aşadar traiul boem este o formă de legitimare (prin artă, sau fără ea, mai nou) a decăderii umane. Toate merg mână în mână. Viciul ajută la exprimarea mai veridică a ceea ce este. De-a lungul istoriei, e clar că artiştii şi-au extras materialul brut al creaţiei lor şi din experienţe vicioase. Inspiraţia nu apare doar în mediile virtuoase - excepţiile confirmând acest fapt.
Dincolo de aceste banalităţi, în ansamblu, viciul şi virtutea se amalgamează într-un tablou pestriţ, care încă ne situează pe toţi dincoace de bine şi de rău. Ce va fi dincolo de acest 2012 vom vedea, în măsura în care fiecare va pătimi potrivit faptei sale.
Cel care creează trăieşte cu sinuozităţi, având nevoie de cunoaştere şi balans, de tip sus-jos-sus (descensio ad infernum, ca la Dante) Lipsa viciului poate indica eventual un mesager al divinităţii, dar arta azi cred că este mult mai umană. Viciul indică legătura cu htonianul, cu energiile ce manifestă omul pământean, nu divin.
Poate eliberarea de viciu îl va ridica spre ceea ce arta omului arată a fi următorul său pas, dincolo de Acum.    Pentru mine e simplu, dar cred că acum am pierdut şirul.