Le pire!

Maintenant, c'est la saison au commerce des marchandises de toutes sortes.
J'ai raté une vente de vélo pour 20 euros, mais j'ai acheté une guitare Ibanez très chouette.
Et j'ai trouvé un mot étonnamment mélodique: BROCANTE.

Parscă

Odată ajuns undeva, mă concentrez să înţeleg felul locului, şi rostul meu în acel loc.
După cum îmi spunea mai deunăzi un bun prieten, nici barbă n-am şi nici pe jos n-am ajuns, dar deocamdată aştept să-mi treacă bronşita de sezon. La Pensee Universelle.
Întrebările din perioada asta s-ar putea ghemui în jurul unui nucleu: de ce (faci toate astea)?

Deloc gata de plecare

Escapismul visceral suprem: a pleca fără să vrei.
În cazul meu asta înseamnă a visa cu ochii deschişi: non-stop-daydreaming.
Nu mă pot concentra la nimic.

Lî

A fost odată un motan vagabond, O'Malli. Dar nu vagabonda oricând şi oriunde, ci tocmai la Marele Bucureşti, înainte de revoluţia de la 1789 (revoluţia sa spirituală fiind probabilă abia după 7199).
În timp ce vagabonda el într-o zi oarecare prin tomberoane, a dat peste o pisică neagră închisă într-o cutie albă. Primul lucru înainte să o ajute să scape de badtrip, a întrebat-o dacă e singură, şi ea a zis că ar fi. Open-relationship, să fie mai exactă.
O'Malli a trasat o înjurătură scurtă cu limba uscată în jurul caninului şi i-a şoptit pisicoaicei tocmai eliberate:
- Qual è il vostra nome, mia zucchera nera?
- Kifa, signoretto.
- O'Malli, per favore.
Şi tot aşa, vă las să continuaţi continuarea...că toate-s veki und vekistoten Hosen.
Mai bine vă spun una de Kundera. Lectură foarte vag amintită - e unul care mere la una, şi când să şi-o dezbrace, are izmene pe el. Şi aşa se pune pe câteva pagini de o deprimare, de la chestia asta, de numa.
Ei, asta nu mai ştiu eu acu: el sau ea, care avea izmene şi care se deprima?
Lî trebe să ştie, o să îl întreb mî.

  
  

Vine vremea a aiura

 ...nu mă poţopri, că plec la altă masă!

A POŢOPRI (verb tranzitiv) = a o lua razna din cauză că înţelegi prea multe chestii deodată
(înrudit semantic cu: a aiura, a face mişto, a gândi, a înnebuni)

CANIN (substantiv masculin) = dinte special destinat acţiunii de a muşca tare (în general din carne), devenind inutil din punctul de vedere al susţinătorilor vegetarianismului. Dezvelirea caninilor este o veche metodă de intimidare.

ÎNŢELEPCIUNE (substantiv feminin) = un dram din această substanţă devine absolut necesar numai atunci când restul variantelor încercate au eşuat. În context, majoritatea oamenilor duc lipsă de ea.

Stând de vorbă la 3 beri cu Ghiţişor, dinţar fin şi artist din fire, am ajuns la concluzia că este un mare progres al mileniului faptul că nu doar actorii au zâmbete impecabile.
Dinţii le-au provocat mereu probleme oamenilor de pretutindeni. Dar de câteva zeci de ani ne-a intrat adânc în cap ideea că am depăşit stadiul sărăciei, în care să nu putem zâmbi din cauza lipsei dinţilor. Marea poţopreală este asocierea albirii dinţilor cu sănătatea - o practică total nesănătoasă în sine.
Cantitatea de bacterii necesară sănătăţii corpului uman se reduce în cazul unei igiene extreme a aparatului bucal, rezultând în timp efecte neaşteptate. Ca smekerie rurală, străbunicii mâncau seara un măr, în loc să se spele pe dinţi.
Am observat că durerea de dinţi te face mai înţelept, mai atent. Dar abia după ce trece.
Zilele trecute am fost prea puţin înţelept, şi acum că nu mă mai doare jumătatea de faţă, tind spre o accentuare inerţială a angoaselor metafizice, care s-au răscolit fără noimă, chemate într-un târziu de durerile difuze de pe toate nivelele existenţei mele.

Ozeneaua şi furtuna

Tocmai a trecut un mic cutremur pe sub bloc, venit din Haţeg, şi asta m-a motivat instant să scriu mai repede şi inevitabil mai clar întâmplările săptămânii care a trecut.

De vreo 2 ani reveriile mele se revarsă peste acoperişurile învecinate, pe care le-aş privi neîncetat, dacă nu ar trebui să mă agăţ şi de alte activităţi. M-am împrietenit cu câteva găşti de porumbei, dintre care favoriţii mei sunt cuplul fericit de pe blocul de vis-a-vis. Porumbelul are viaţă grea, e mereu cu ochii în patru la ceilalţi, care constant atentează la porumbiţa lui. Teritoriul lor ar echivala cu un apartament de două camere comfort I, şi porumbelul e tare mândru de el. Odată a venit un ditamai porumbul negru înfoiat şi cu paşi de dans agresiv. S-au bătut ca nişte adevăraţi în ceaţă, până s-au împrăştiat zorii dimineţii. Porumbeii sunt din fire foarte bătăuşi. La fel şi porumbiţele, între ele. Deci expresia se iubesc ca doi porumbei are sens doar în cazul relaţiilor porumbistice straight.

Totul s-a schimbat când pe zonă a apărut un guguştiuc. Alpha-băieţii-porumboi îl priveau atenţi, iar porumbiţele guguiau, solidare cumva cu străinul de neam. Uneori arunc pită uscată pe blocul de vis-a-vis, să mai anim comunitatea. Ei bine, guguştiucul a venit la balcon şi mi-a cerut amabil o coajă, ceea ce i-a enervat teribil pe porumbei, care se pregăteau de atac. I-am şoptit guguştiucului că să mă aştepte până se mai calmează apele - aerul, în fine - şi la lăsarea serii o să îi las pitit în vaza cu zoreaua un colţ de pitită.

Apoi am privit în depărtare cerul, care nu e niciodată la fel. O grămadă de feluri de nori am învăţat să disting, dar preocuparea mea principală era să mă lămuresc pe mine însumi despre băutura numită generic pălincă (fie ea de prune, mere, pere, etc.)

În ultima vreme orice întâlnire cu apa-de-foc se lasă cu uitare completă. Sunt foarte intrigat de acest deznodământ stereoticipitic, şi în acelaşi timp vreau să aflu cum funcţionează acest mister. Dacă beau orice altă licoare tare, de la trezie până la beţie e drum lung. Cu excepţia cazului când bag pălincă. Scurtătura asta are un farmec aparte, şi bineînţeles că nu neg avantajele practicii medicinale (un păhărel pe stomacul gol pentru ulcer) şi nici teoria enduranţei - bea încet şi cu cap. Dar prea mulţi ani am considerat că scopul băuturii extrem-spirituoase nu poate fi altul decât să te faci rangă şi să faci tâmpenii.

Şi cum altfel să schimbi asta, decât să ieşi pe acoperiş.  

Din seria de întâlniri dilematice ale weekendului trecut, o să-mi povestesc câteva mai puţin inteligibile.
Amurgul ultimei nopţi de august s-a suprapus peste un descântec marca Norzeatic & Maria Balabaş.
Am rămas paf, o singură melodie mi-a fost suficientă. Aşa păţeşti cu triphop-ul, te fură şi uneori trebuie să fugi de la faţa locului ca să ajungi înapoi în propriul sine.
Apoi Ozeneaua a aterizat firesc pe zonă, cât să ne cunoaştem mai bine. Ne-a dat un pont minunat: bere Harghita la Pas (tur-retur de câteva ori).
Aşteptam totuşi minunea cea mare, adulmecând atent şi cu nesaţ fiecare prevestire a ei.
Nu m-a păcălit briza tomnatică ce adia printre dilematici. O nebunie anul ăsta cu vara şi toamna, pe wall-urile unora. Toamna vine oricum, nu merită să îmbătrâneşti suplimentar pe ideea asta.
Aşadar eram pregătit pentru un boost sufletesc masiv - now, ladies and gentlemen, live act Maria Răducanu!

Fază-şoc: aici mi-am amintit că ne-am îmbătat alăturea, cândva demult, prin Vama cea dinainte de a fi salvată. Ni s-au încrucişat vieţile în mod anonim, cu un scop comun bine definit: beţia maximală. Cot la cot am rătăcit câteva ore, bântuind chioşcuri şi grijulii fiecare cu propria anihilare de neuroni. Frumoasă şi simplă amintire! Poate eram pe cale să o pierd, când tocmai apariţia ei pe mica scenă a Cetăţii mi-a salvat-o.
Şi a început ea să cânte. M-a apucat un fel de panică amestecată cu jeffersoneală intensă. Apoi m-a lovit cu ceva strigăt direct în plexul plânsului, că era cât pe ce să mă fac de ruşine! Am tot aplaudat ca apucatul, ce să şi fac. Aveam un contrabas în stomac şi am filmat puţin cerul, dar am şters după.
Cine-a pus cârciuma-n drum? Asta e întrebarea, rămâne a mea, pentru mine.

Duminică 1 septembrie, la protest în Cetate. Atunci mi-a venit ideea unui street-performance.
Să-mi pun pe o tavă câteva pahare cu apă de la robinet, şi să invit trecătorii albaiulieni s-o bea - acum, până se mai poate. Dar spre deosebire de cei din stradă, nu mă pot activa.
Toată şandramaua mi s-a blurat de vineri noaptea, când trigemenul nerv drept şi-a luat-o-n cap. Capul meu adică. Nu fac faţă durerii fizice, şi acest tip de durere, de jumătate de faţă, e ceva nemaipomenit.
Mi se pare stupid să nu mai poţi face nimic, să începi să ignori chestiunile cele mai elementare.
Farmacista, o doamnă cochetă, mi-a urat azi sănătate. Mie, expre mie, dom'le! M-am oprit în prag, am schimonosit un fel de semizâmbet, cu ibuprofenul în buzunar. Cât de uman, o mică surpriză gratis. Impresionant.
Şi de atunci toate se duc tot mai departe. Oricum tre să vină furtuna.
Deja eu şi genunchiul meu stâng ne înţelegem prin cuvinte, nu doar prin semne. Mi-a zis că să am puţin mai multă grijă - frigul din iarna asta va îngheţa multe suflete.