sâmbătă, 28 martie 2015

Ram Tam Pam





De ziua internaţională a teatrului, am dat spontan o tură de noapte pe la Bucureşti. Am întâlnit întâmplător câteva locuri, câţiva oameni, apoi spre dimineaţă am visat un măr roşu. Când m-am trezit în Sibiu m-am dus direct în bucătărie, am luat în mână mărul din vis şi l-am mâncat. Chiar dacă o arde la modul extrem de abstract şi ironic, viaţa mea intimă e minunată iar Universul e minunat de intim cu mine. 





Peste câteva ore va începe maratonul. Un bun actor şi prieten va juca de 13 ori aceeaşi piesă dar în locaţii diferite. Pam-pam! Voi fi alături de el. Pam-pam! Ochiul şi peniţa îmi sunt pregătite? Pam-pam! Spectacolul mi-e foarte cunoscut, dar publicul face acelaşi text să-mi fie mereu nou. Voi fi foarte atent la cele 13 publicuri. Va fi o experienţă magică. Acei prieteni ai mei cu care încerc să parcurg întreg maratonul au ocazia de a păşi în povestea asta minunată. Sau în Cartea Recordurilor.
Voi reveni cu o recenzie după. 
Pam-pam
  










joi, 19 martie 2015

Sonet Oniric

Deschid ochii şi urc în conştient
atent să nu mă împiedic în mătură
să nu strivesc totul în calea mea 
dimineaţa mi se scurge printre degete 
visul încă mi-e cald 

nimic nu mă împiedică 
să-i prind cu palma dreaptă părul de deasupra cefei
în timp ce gura ei se întredeschide încet
să-i ating vârful limbii cu degetul mare
să-i sorb respiraţia care-i scapă în aerul rece
să-mi închid un ochi în timp ce o muşc
de buza de jos, da, de jos
să privesc în sus
pentru a vedea cu mâinile cum i se expandează aripile.

nimic nu mă împiedică
să-mi pironesc ambele palme în şoldurile ei înviorate şi
să simt cum căldura ei mă urmează. Mi se scurg neuroni prin călcâie
tocmai am pierdut o idee preţioasă 
un pas în doi, trei sau câţi ne-am unit 
mă regăsesc între coapsele ei
chiar de s-ar trezi sau n-aş şti
că fiecare geamăt al ei îmi va rupe câte-o vertebră 
mă regăsesc între coapsele ei

Nimic nu mă împiedică 
nici iarna pe ducă şi nici mintea mea 
încă prăfuită.




  




duminică, 15 martie 2015

Riber Albitru

Acum aş cam scrie despre faptul că nu întotdeauna am despre ce scrie.
Arareori mi se întâmplă să simt că am ceva de scris, că e pe bune despre ce scriu.
Frazele, cuvintele, literele sunt foarte generoase în a-mi oferi angoase.
Dar dacă voi reuşi să mă bucur că tocmai scris ceva, atunci mă voi simţi cu siguranţă foarte împlinit. Până la eventualitatea asta trebuie însă să mai scriu. Acum, că nu prea am eu nimic de scris, are o cauză. Tot ceea ce trăiesc, fiecare clipă parcă se scrie pentru mine şi totuşi ştiu că nimic nu e scris dinainte. Viaţa mea o percep ca pe ceva ce se scrie de la sine.
Şi nu am cum altfel decât să scriu despre ce s-a scris.



Destinul umanităţii a fost prescris sau nu? Nu mai caut demult răspuns la întrebări paradoxale, mi-a scăpat printre degete când scriam. Oare valoarea vieţii nu depinde de cum fiecare îşi scrie şi apoi îşi citeşte propria viaţă?