Arareori mi se întâmplă să simt că am ceva de scris, că e pe bune despre ce scriu.
Frazele, cuvintele, literele sunt foarte generoase în a-mi oferi angoase.
Dar dacă voi reuşi să mă bucur că tocmai scris ceva, atunci mă voi simţi cu siguranţă foarte împlinit. Până la eventualitatea asta trebuie însă să mai scriu. Acum, că nu prea am eu nimic de scris, are o cauză. Tot ceea ce trăiesc, fiecare clipă parcă se scrie pentru mine şi totuşi ştiu că nimic nu e scris dinainte. Viaţa mea o percep ca pe ceva ce se scrie de la sine.
Şi nu am cum altfel decât să scriu despre ce s-a scris.
Destinul umanităţii a fost prescris sau nu? Nu mai caut demult răspuns la întrebări paradoxale, mi-a scăpat printre degete când scriam. Oare valoarea vieţii nu depinde de cum fiecare îşi scrie şi apoi îşi citeşte propria viaţă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu