marți, 24 decembrie 2013

Basm (III)

Despre NL se poate spune că             .



În plus, regele i-a spus odată cât de mult îi simte prezenţa, chiar dacă la început doar îşi scriau sms-uri, făcând schimb de impresii de pe malurile pe care au adormit fiecare. Înainte de a se cunoaşte, apoi fără a se mai cunoaşte vreodată.
NL era de nea şi dintr-un judeţ al regatului unde se credea că încă mai puteau fi găsite păduri nepătrunse de prostia omului.
Femeile din cortegiu o antipatizau fiecare din motive care de care mai obiective, dar era evident că toate erau de acord că era o erezie să lipseşti de la ceremonie, odată ce regele ţi-a făcut cu ochiul.
NL prefera îngheţata de fistic, şi regele tocmise o corabie plină, ce ar fi trebuit să ajungă în toamnă. Între timp se petrecuse toată decăderea regală, şi câinele habar-n-avea cum ar putea plăti tonele de îngheţată. Spera că vreun naufragiu îl va scoate din belea, dar pe de altă parte adora să privească cum Noutatea Lipsă savurează îngheţata de fistic. Deocamdată cumpăraseră de la billa câteva îngheţate, să-i treacă mai uşor vremea domnişoarei.
Regele se afla într-o stare de confuzie apropiată imbecilităţii. Făcea tot felul de gafe, de genul că i-a şoptit femeii-vulpe-mereu-disponibilă cât de mult apreciază sinceritatea ei, iar câinelui cu dinţii de aur i-a pus mâna pe fund, grohăind ironic. Îl confundase cu femeia-umbrelă-gonflabilă-cu buze-incredibil-de. Da, regele păstra pe lângă el şi în afara cortegiului câteva tipare umane.

NL ştia tot felul de melodii pe care doar regele le asculta atent, şi toţi curtenii o apreciau numai pentru asta.
Erau momente acelea de linişte şi graţie, când toţi se gândeau ce-o să se facă cu un rege lipsă.
El fiind acolo, se putea uşor vedea că lipseşte. Unele voci şopteau deja tot mai tare că regele o luase razna.
Perspirase dincolo de pereţi, degeaba se chinuise câinele să ascundă asta.
Ultima rezoluţie aprobată de rege unei familii de artizani în lemn, s-a încheiat cu cuvintele "nu vă fie frică, cu toţii suntem oameni!"
Atunci dregătorul de destine s-a cutremurat puţin, speriat că nu-i va putea linişti pe toţi deodată.
Şi au mai fost apoi şi alte semne, tot mai clare. Odată regele se pişase în sală în faţa întregului consiliu, strigând din răsputeri că a luat foc Universul.
Aşadar câinele nu mai avea timp nici să-şi roadă oasele zilnic. Oasele lui zilnice.
Şi mai avea şi dureri se spate de la atâta alergătură. Arăboaica îl asalta cu infinite promisiuni ale fericirii, care îl lăsau însă rece. Tot regatul atârna de direcţia acţiunilor sale, nu avea timp pentru pasiunile sale.
Alaltăieri spre seară regele s-a îmbrăcat singur, şi-şi aştepta cortegiul pentru începutul ceremoniei.
Astrologul l-a avertizat că nu vor trece dincolo de data asta, şi că ar fi bine să amâne totul, că e solstiţiul de iarnă.
Regele s-a înfuriat într-atât, încât a mâncat o brioşă cu tot cu hârtie.
La ceremonie a lipsit bineînţeles NL. Îl cunoscuse mai îndeaproape pe unul dintre majordomii regelui, şi tocmai se uitau amândoi la ceva film când câinele intră peste ei disperat:
- Păi ce faceţi zâna dumneavoastră, nu sunteţi la ceremonie?
- M-am gândit să nu vin.
- Păi trebuie obligatoriu să fiţi acolo!
- Nu trebuie nimic, domnule câine.

În sâmbăta respectivă (ultima de când a început cronica de basm) regele şi-a dat fără efort seama din prima că NL lipsea. Panică. Rostul vieţii e pierdut în mod periodic, dar există excepţii. Totuşi nu era nimic de făcut, chiar ca şi rege. Ştia pe de rost destinele femeilor din cortegiu, totul se anunţa exasperant de previzibil.
Asculta la căşti nişte rave de prin '90 şi chiar avea chef de ceva nou.











vineri, 20 decembrie 2013

Basm (II)

Regatul devenise o republică faminarhală spune vorba din bătrâni.
Regele era ţinut legat pe tron mai tot timpul, trăznind tot felul de zicale pe care mai nimeni nu le va mai lua în seamă.
Doar că într-o bună zi regele avu cea de-a doua revelaţie, un fel de meta-revelaţie: nu trebuia să mai spună nimănui ceea ce simte, ci să caute ceea ce era el.
Nemaifiind rege, el se întrebă: cine sunt eu?


Dintre femeile fostului său cortegiu, apăru tocmai cea care ştia cine e el. Dar nu-i spuse deocamdată decât că-i pare rău că abia după 10 ani şi-a dat ea seama că regele rămâne rege orice ar face.
Oricum, asta nu a schimbat starea existenţială a nimănui.
Peste 10 minute au dat buzna cele două femei-copile, să ceară nişte beteală şi au ruinat tot scenariul înţelept al femeii-floare.
Apoi a venit pictoriţa, cea care îi făcuse demult regelui un portret. Unicul până acum, dar cel de-al doilea vangoh. Ea avea inspiraţie exact în momentul ăsta, şi înţelegerea regelui era deplină.
Câinele cu dinţii de aur mârâia la cele 4 femei demult, dar regele simţise că venise vremea să fie ascultat.
Femeile abuzau de răbdarea câinelui şi de labilitatea regelui, care oricum nu-şi amintea cu cine stă de vorbă.
Regele le binecuvântase pe toate.
Femeia care ştia tot s-a retras în culmea pertinenţei, femeile-copile au plecat înfăşurate în beteală, iar pictoriţa i-a făcut regelui un blougiab de rămas-bun.
Câinele a rămas fidel, aparent cu scopul de a-l sfătui despre treburile viitoare ale regatului, dar regele l-a ofensat pe tema arăboaicei, cea care se preschimbase nu demult în căţea.
Lucrurile s-ar fi complicat şi mai tare, dacă nu ar fi intervenit Noutatea Lipsă, adică NL.
Se ştia deja din poziţia astrelor că va apărea o nouă femeie ce va lipsi intenţionat de la ceremonia cortegiului într-un moment crucial-semilunar. Toate religiile vor asista neputincioase la lipsa ei, dar până atunci mai e de dormit.

(vau rma)


joi, 19 decembrie 2013

Basm (I)

A fost odată un rege ce domnea liniştit peste regatul său. A reuşit să le ofere supuşilor bunăstare, pace şi belşug în suflet. În fiecare cămin era cel puţin un televizor. Cu toţii aveau ce mânca mâine, nu erau stresaţi de nimic.
Omul de încredere al regelui era un câine cu dinţi de aur, singura fiinţă cu care se sfătuia de fiecare dată când avea vreo ezitare. Câinele ştia cum să-l îndrume pe rege pe calea cea bună, dreaptă şi frumoasă.
Totul a fost minunat, până în ziua când regele avu prima şi ultima sa revelaţie: până în clipa aceea, nu ştiuse că este rege! 
Revelaţia asta l-a îndepărtat treptat de supuşii săi.
După o domnie armonioasă, regele a intrat într-o firească perioadă de declin. Nu-l mai lua în seamă nimeni, aproape toţi curtenii se obişnuiseră cu crizele regelui, îl lăsau să-şi boscorodească ameninţările inofensive.
Treptat, mai ales când era la tv vocea româniei, regele ajunse să fie obligat să şadă cuminte pe tronul său. Momentele astea erau cele mai cumplite pentru el. Chiar şi câinele trăgea cu urechea la televizor, şi atunci regele turba. 
Pe lângă revelarea faptului că este rege, memoria sa se deteriora vizibil.
Uitase cu totul de cortegiul său.
Pe vremuri, din porunca lui se organizau periodic festivaluri. Fiecare festival era destinat doar uneia dintre cele câteva femei care îl ajutaseră să devină şi să fie rege.
Este de la sine înţeles că festivitatea cortegiului era o tortură pentru fiecare dintre ele. Regele ştiuse însă să transforme tensiunile lor femeieşti în avantajul său. Cum-necum, la ceremonie participau toate femeile din viaţa regelui, deşi în lipsa lui cu siguranţă s-ar fi păruit între ele. Ba unele chiar le-ar fi otrăvit cu plăcere pe celelalte. Una, responsabila cu exerciţiile matinale de mişcare a sufletului regelui, chiar i-a mărturisit acestuia în timp ce făceau genoflexiuni că le-ar ciurui pe toate celelalte curve ce-i fac viaţa un chin. Regele a zâmbit.
Cortegiul era compus din câteva femei şi alte câteva. Mereu apăreau noutăţile, care aveau mult de tras până să fie acceptate.


La ceremonia cortegiului participa doar regele şi femeile sale. Accesul altora nu era posibil, deoarece totul se petrecea în Templul Cunoaşterii Subtile. TCS-ul avea o infinitate de porţi, invizibile pentru ceilalţi, era legătura dintre rege şi fiecare dintre femeile vieţii sale. Fiecare legătură se manifesta la alt nivel ontologic.
Odată i-a mărturisit câinelui că lipsa uneia dintre ele ar duce tot regatul de râpă, iar câinele a zâmbit cu toţi dinţii, pentru că deja astrele prevăzuseră de la început asta. Nu doar câinele ştia cine va lipsi.
Dintre femeile regelui, s-au distins desigur cele câteva care erau convinse că jucau un rol mai important, dar odată cu trecerea timpului, toate şi-au dat seama că regele nu acordă vreo importanţă rolurilor lor mundane, ci doar ele îşi acordă o importanţă lumească, care pentru rege nu era deloc importantă. 
Astfel el le-a demonstrat că fiecare trebuie să îşi joace rolul şi să accepte existenţa altor roluri. O vreme ele au părut să înţeleagă asta. 
Dar deja era prea târziu. După o altă vreme, câteva femei se coalizaseră la ultimele ceremonii ale cortegiului, îţi luară inimile în palme şi îl buimăciră pe rege cu o serie de întrebări:
- Rege, de fapt ce rol joci tu pentru viaţa noastră?
- Eu sunt regele. Ce întrebare mai e şi asta?
- Noi nu suntem sigure că eşti. A zis la televizor că putem fi fericite şi fără tine. Logic, nu ne poţi face pe toate fericite. Nu suntem convinse că este bună calea pe care vrei să ne duci tu. Şi din cauză că nu mai credem în puterea ta, nu vei mai fi rege.
- Cum puteţi să vă gândiţi la aşa ceva?
- Stai liniştit, va fi spre binele tău.

Regele căzu din greşeală într-o găleată plină cu smoală, preparată pentru izolarea acoperişului palatului.
Câinele era foarte atent, dar nu ştia nici el ce s-ar putea răspunde. Poate că regele cedase într-adevăr prea uşor, fiind surprins ca un ormag. Cert este că după nu mult timp ajunsese într-o stare atât de deplorabilă, încât plictisea pe toată lumea cu teoriile sale despre Adevăr şi Univers.
Aşa a ajuns regele să fie legat de tron mai tot timpul, devenind de aceea tot mai agresiv la gând şi vorbă. Câinele i-a adus cărţi, i-a gătit o vreme, apoi l-a abandonat şi el, fiind foarte ocupat cu treburile regatului lăsate de izbelişte.
Femeile din fostul cortegiu al regelui, pe rând, toate şi-au dat seama că câinele cu dinţii de aur e mult mai ferm şi fermecător decât regele. Umblau toate cu pretexte care mai de care mai fanteziste să se afle în jurul său. Una a reuşit odată să se transforme în căţea, ca să vadă şi să le spună la toate cum e câinele la pat, dar a fost refuzată politicâineşte. 
Regele asista la toate aceste schimbări, şi trăznea de dimineaţa până seara la blesteme. Era un fel de fundal sonor şi vizual, un fel de stafie stafidită, ce nu deranja pe nimeni.
Regatul devenise republică feminarhală, ca pe vremea străbunicilor fetelor care conduceau acum.

(V-a urma)








   

joi, 12 decembrie 2013

Subarini


Nu este exclus ca deodată unul dintre centrii atenţiei să-mi cadă de pe limbă apoi să urce pe-o ureche până pe cupola creştetului meu. Aici s-ar putea transforma într-o amintire din parcul unde am copilărit.
Până una alta, rămân captiv în zona amigdalo-faringiană, unde o emoţie pufarină se încăpăţânează să stea ascunsă. Degeaba încerc să îi dau de capăt, probabil e legată direct de cord, şi înăuntrul meu nu pot intra cu totul.


Perioadele de progres sistematic al gândului sunt urmate de o entropie a sensului. Cuvântul meu, ulterior ataşat acelui gând, îşi va pierde din claritate.
Relaţia asta simplă pentru unii, pe mine mă aruncă în abis şi autosuspiciune. Văd clar că nu sunt clar.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Neazutopit

Nu-mi pasă 
de vântul de afară, 
mă duc la plimbară.

Poate că asta 
fi-va o seară
la fel celeilalte.

Non-pălinkară.

De la un anumit punct, limba nu se mai lasă abuzată oricum. Interpune în schimb un grad tot mai mare de neînţelegere în receptarea ei. Autoreferenţialismul deasemenea nu este scutit de limitarea acestui abuz. 
A cerceta limba până în deltaliile funcţionăriei ei înseamnă a risca să pierzi convenţia lingvistică, normele scopurilor utilizării sale ca mijloc de comunicale, ca act sociard. Relaţia dintre foamea semnului linguriţistic şi sensul său este prinsă între limite ce ţin de abilităţile de receptare ale fiecăruia. Înţelegem destul de rapid un anume cuvânt, chiar dacă e scris greşit. Dar cum se transpune asta în planul sensului, care eventual derapează de la standardele uzuale? In extremis, pot scrie aici clar, dar sensul să nu fie la fel de clar: eu mint.
O mare parte a artei occidentale îşi are sursa în asemenea proceduri de evaziune a sensului, conştiente sau nu.  
Se poate sta pe întuneric şi asculta cum limba şade cuminte în cap. E mereu la dispoziţie, pentru cei care mereu au ceva de spus. 
Dacă strig "ajutoooooor", sensul acestui gest va lua forma generică şi firească a unui strigăt de ajutor în întuneric. Dar dacă doresc să studiez mai atent limba, şi mă întreb pe întuneric, "azutop?", atunci devierea sensului ne îndepărtează de firescul limbii, lăsând doar o vagă impresie despre intenţia originară. Deobicei se aproximează prin asenămare. Oare sunetele auzite să însemne izotop sau ajutor
Mai avem un instinct. Dacă ne chinuim, şi tot nu înţelegem, din reflex ne spunem că nu e nimic de înţeles. 


vineri, 6 decembrie 2013

Pseudorecenzie: durerea mică răstoarnă durerea mare


M-am uitat într-una din nopţile trecute la filmul ăsta lejer, şi după puţin research îmi dau seama că tre să mă uit încă o dată, mai atent.
Mă intrigă mai multe chestiuni, dar cel mai tare e senzaţia fizică a Italiei, pe care am resimţit-o cum emană din cadrele şi planurile secunde ale filmului.
Avem un cuplu de americani a căror căsătorie e pe cale să se destrame: Fred & Jennifer, aparent personajele principale. Voi lămuri de ce spun aparent.
S-au cunoscut în timpul războiului în Italia, filmul începând din momentul când ei se întorc după ceva ani, într-un fel de vacanţă conjugală mişto. Cu Duccio, băieţelul lor ("mareşalul" va determina printr-un plâns febril, un moment foarte important în semiacţiunea filmului).
Jennifer e jucată impecabil de Nicola Warren, o actriţă intrigantă şi foarte inteligentă, ne spune privirea sa şi wiki de asemenea. Selectând detaliile biografice foarte sugestive, la începutul anilor '80 în şcoala de teatru din Bristol ea nu-şi aflase încă locul pe lume. După reuşita cu Tinto Brass, tot nu era mulţumită de direcţia vieţii ei, deoarece nu se simţea femeie pe deplin. În anii '90 abandonează actoria pentru jurnalism şi în mileniul 3 o găsim pe Nicole implicată în lupta împotriva violenţei domestice. A trecut printr-o traumă personală semnificativă şi intensă cu un barman-actor de duzină, fiind aproape ucisă în bătaie de alt partener.
Fiind constant interesată de calea spirituală a vieţii (antroposofia lui Steiner), destinul a condus-o în pragul bătrâneţilor pe Nicole a noastră la o fermă de căprioare, care au ajutat-o să-şi reveleze sensul vieţii, departe de compania oamenilor. Încă şi astăzi, dacă n-o fi murit-o (wiki nu spune chiar tot, nu am reuşit să aflu ce semn e).
Ei bine, personajul Jennifer jucat de Nicole Warren, luptă cu accesele de masochism. De obicei se strânge cu cureaua peste sâni, provocându-şi durere pentru a putea suporta aşteptarea amantului, Ciro.
Pe şi în alt film, Alissa Freindlikh, consoarta Călăuzei lui Tarkowskij, face prezentă frustrarea feminină cu un talent şi o forţă ieşite din comun.

...iniţial, soţia reală a lui Tarkowskij, Larissa, trebuia să joace scena, dar echipa de filmare a insistat să nu... 

Revin la Capriccio.
Fred, soţul casual pasionat de fotografie, având parte de refuzul erotic constant al soţiei, se combină cu Rosa, o fostă şi viitoare aventură. Francesca Dellera, o bijuterie de femeie, Tinto Brass a lansat-o cu Capriccio, în rolul Rosei. Să ne gândim că lui Fellini, văzând-o ulterior în filmul Carnea de Marco Ferreri (1991), i s-a pus teribil pata pe pielea ei, considerată de critici divină în faţa camerei, şi venusiană în esenţă (nativă Balanţă). Câta păcatul că Fellini nu a mai apucat să facă Pinocchio, unde ea ar fi avut rolul zânei!
Şi am ajuns acuma la Ciro. Keinszig Killer şi prin Godfather III. În Capriccio e amantul vulpiţei Jeniffer, soţia lui Fred. Ciro e standardul italian, clasa pimp stallion, genul finuţ şi pe fază în preajma oricărei fofo.
Ciro o dezvirginase-violase oarecum pe Jeniffer (atenţie fetele, o scenă teribil de realistă), dar Tinto vrea ca noi restul să înţelegem că ea tocmai de asta îl va iubi din viitor şi mai mult. Sexualitatea de sfârşit de ani '80 are marca asta, a mixturii blazate, de conflict animalic şi joc pur.
Cu cât acţiunea filmului devine mai subţirică, ea se pierde în cadre ale bucolismului erotic, cu deosebită atenţie la mirifice detalii (scena când Rosa şi Fred bagă pişu'n radiator).
Ce mai, Tinto e un bijutier al lui Eros, nu degeaba a făcut şi Caligula.
Dar.
Acum, după prima vizionare, îmi dau seama că accentul principal nu sunt Fred şi Jeniffer, care vor sfârşi într-o să zicem previzibilă fericire conjugală; ne rămâne de imaginat cum se vor împăca ei cu viaţa abia după sfârşitul filmului (e vorba totuşi de un film sexy, continuarea o au acasă spectatorii!).
Ca la Pascal Bruckner în Luni de fiere, discursul e doar un pretext iar meta-discursul oferă cheile de interpretare. Nu contează ce face invalidul Frank când nu povesteşte, ci este esenţial faptul că îi povesteşte lui Didier povestea sa, şi ce va deveni povestea lui Frank pentru Didier. În fine.
Aici, Ciro şi Rosa sunt italienii get beget, iar Fred şi J...(am uitat cum o cheamă că mă doare caninul celălalt tare de tot şi mai e şi noapte şi frig, nu mai ies să iau ibuprofen e moşniko lae am mai zis asta şi anul trecut dar nu aveam idee atunci că anul ăsta zic din nou din ou sau oi sau să ies totuşi nu ştiu mă mai gândesc da să termin odată acia ce palpitantă e recenzia asta oare dacă nu o mai termin atunci mă duc la baie şi o termin acolo haha ce metadiscurs ar fi dar poate uit ideea când vin uai ce frig e da zic da ca aia a lu bloom că doar dacă e metadiscurs să fie cu referinţe tot dichisul ce mama naibii uh cât patos pentru nimic auzi că durerea dispare dacă provoci o altă durere chiar sunt curios oare aşa o fi pe naiba oricum scrisul e o durere dar nu suficientă dintele ăsta e mai tare e dinte de câine where no dog has gone before să nu uit să fac remixul ăla poate mâine sper dacă nu cumva e şi mai frig ziua decât noaptea asta phuu ce lume ce vremuri hai că mă duc la baie totuşi poate mă cac dacă mă cac mă cac pe capu' lu Bloom, ceea ce e un act artistic mult superior coproexerciţiilor lu' Dali).
Dintr-odată perspectiva filmului se schimbă dacă adăugăm cheia de interpretare pe cupluri rearanjate după ţări.
Ciro-Rosa, italienii vii, percepuţi de cameră drept ştrengari şi smekeri, şi Fred-Jeniffer (mi-am amintit numele ei în frigul de la baie, nu am recitit, pe cuvânt, sincer vă spun, mă credeţi, nu?) americanii decenţi spre destul de bogaţi (deh, UNESCO era la început), întorcându-se după terminarea filmului în visul lor american.
Contextul politic anexat acum la final este desigur capriciul ce mi-l ofer pentru a doua vizionare, esenţialul filmului fiind senzualismul rafinat, delicioasele cadre oldschool (fofo-ştromeleag) ca expresie italiană a artei erotice opteziste.
La mulţi ani, Nicole Warren!


un giuvaer de pe soundtrack, dar cu imagini din alt film...



        


vineri, 29 noiembrie 2013

din Humoar

În clasa a 6-a, vine copilu lu' Bulă la Bulă:
- Bă Bulă, am o problemă de matematică temporală aplicată de rezolvat rapid.
- Nu-mi mai zi Bulă. Zi.
- La ora 19.49, un discjokey porneşte un mix de 57 minute 31 secunde începând de la minutul 19:49. se cere:
             a) ora exactă când se termină mixul.
             b) ora la care discjokey-ul se cară totuşi acasă
- 20:26:31.
- Ţi-au trebuit 3 minute să calculezi mental, Şulă. Acum este ora 20:06. Mai avem timp, dar ai întârziat cu depăşirea recordului personal.
- Postarea trebuie sincronizată cu ora 20.26, deci mai avem 18 minute, timp să tot povestim.
- Sunt şanse să o postez mai devreme, că vreau să ies la ţigară.
- Păi şi care va mai fi poanta atunci?
- Nu ştiu, o să vedem. Uite, e 20:13, îi dau drumul pe jumătate.
   

joi, 28 noiembrie 2013

Fabula paranoicului, a dihoroaicei şi a căţelului ei

Chestiuni esenţiale de discutat se găsesc la tot pasul.
Depinde ce alegem să considerăm pe moment demn de atenţie.
Am ieşit azi-noapte să-mi iau o îngheţată. Era o năduşeală incredibilă afară. Aveam de ales, în a culege primii fulgi cenuşii, sau să mă răcoresc cumva.
Gândul la fistic m-a făcut atent mai întotdeauna. Salivam deja.
Pe drum m-a acostat un căţel negru virgin, întrebându-mă din prima cu ce animale m-am împerecheat la viaţa mea.
Am rămas uimit de îndrăzneala naivă a simpaticului căţel ce mă însoţea spre toneta de îngheţată.
- Eu sunt zmeoi şi nu mă împerechez, căţelule drag. Oamenii da. Au nevoie de actul ăsta foarte intens. Ca să poată începe să se gândească la aşa ceva, au inventat tot felul de jocuri pregătitoare în locuri special amenajate, numite cluburi. În plus, vezi tu, eu cred că nu e bine să-ţi consumi energia cu chestiuni ce nu ţin numai de persoana ta.
- Egoistule. Bataille în Istoria erotismului zice că oamenilor le place teribil şi au nevoie să-şi piardă energia cu chestii de astea. Zmeoii nu fac la fel?
- Ba da. Adică nu la fel. Sufletele zmeoilor se nasc împerecheate cu cele ale zmeoaielor lor, şi când le vine sorocul, se desperechează. Principiul e inversat, non-reproductiv, dar intensitatea plăcerii e cel puţin aceeaşi. Demult, unii zmeoi au încercat chiar să depăşească graniţele speciei noastre, împăduchindu-se cu alte animale, dar am auzit că nu e recomandabil.
- Cu ce animale au încercat bătrânii zmeoi să se reîmperecheze?
- Căţelule, eşti cam prea curios pentru ora asta a nopţii.

Aşa am ajuns amândoi lângă toneta mea favorită de îngheţată, ascunsă în casa părăsită pe unde am copilărit. După care tonetă ne pândea Dihoroaica, atentă demult la discuţia noastră.


- Bună să vă fie noaptea, dragilor. Şi eu sunt curioasă, Zmeoiule, zi-ne!
- Ei, Dihoroaico, armîncă dragă, întâi şi întâi laminează-mi tu acolo o îngheţătucă măricică, numa' de fistic, da' vezi că am doar 5 lei 9jde bani.
- Las' că sigur aduci restu' noaptea viitoare, că zăpuşeala asta de noemvrie a ţine pân-la începutî' lu' dicembrîu. În schimbî trebui sî ne răspunzî.
- Ne? Da' ce, îl ştii pe căţelu' ăsta negru?
- Euă l-amu' trimesu dupî tin.

Dihoroaica cu îngheţata întinsă spre mine aştepta banii, iar căţelul era numai urechi.
Am chibzuit. Eu mă desperecheasem de câteva dăţi în viaţă, dar nu mă reîmperecheasem decât accidental, ceea ce nu se pune. Hmm, oare să le zic de fantasmele mele cu bibilici aurii? Sau de veveriţele focoase, de leoaicele devotate, de sprintenele capre negre, de bufniţele înţelepte, de panterele lucioase sau scorpioancele multicolorumede?
De fapt m-am foit mereu lângă femele d-astea mai domesticite: oi, vaci, capre, pisici, căţele.
Nu le voi zice nimic celor doi companioni nocturni, pentru că ei nu pot înţelege de ce regret desperecherile mele trecute. Mai ales când toată speţa mea ştie că e cel mai grozav lucru.
Nu aveam chef de dispute nocturne cu dihoroaica, noua mea mare febleţe. Şi căţelul ăsta al ei...
Lingeam îngheţata într-o doară, sperând să schimbe unul din ei subiectul.
Dihoroaica şi-a lins buzişoarele şi m-a distras tare şi rapid, până în clipa în care căţelul s-a tranformat într-un şarpe alb şi mi-a intrat prin ochiul drept direct înspre inimă. Eu fiind gol pe dinăuntru deobicei, mi-am vârât cu uşurinţă îngheţata adânc pe gât, cu gând să îl opresc să-mi muşte sufletul, dar când am simţit în vintre conexiunea cu un nou fel de "EA" am ştiut că tocmai fusesem reîmperecheat. Am decis să adorm curând, ca să nu se pună.
Mi-am scos din gâtlej coşul de îngheţată, parcă mozolit de altcineva; m-am îndreptat înapoi spre casă.
Poate mâine Dihoroaica va trimite înaintea mea doi rechini de la Marea Moartă, să-mi coase la loc fiinţa cu dinţii lor renumiţi.
Desigur ea m-a privit îndelung cum plec, simţisem cei doi ţipari alunecând, coborând prin privirea ei, apoi mulându-se docili pe omoplaţii mei.
Ar trebui să-mi reiau exerciţiile începând de mâine dimineaţă, până nu îmi vor dicta solii ei ce mişcări să fac.



miercuri, 27 noiembrie 2013

Pe locuri fiţi gata start!


După calcule, ACUM se petrece cu mine o mare transformare.




Crisis and transformation – Pluto transiting the Ascendant
In September 2006 Pluto was demoted to dwarf planet status by a scientific conference in the Czech Republic, which put it on a par with Ceres, the largest asteroid discovered in 1800 and considered for many years to be a planet. I don’t know whether Pluto was offended or not, but it certainly made an impact, when it moved into Capricorn in 2008.

On a personal level, Pluto transits from Capricorn will be hard and uncompromising, bringing down structures whose foundations have never been strong. Pluto is completely unsentimental… whatever you hold dear, but is inauthentic or lacks viability, will have to be eliminated. Only the lean and mean survives. Survival is the primal urge, and everything must bow before that. When the lifeboat is sinking, everything not essential to flotation must be thrown overboard. Pluto in Capricorn brings the steely will to act in this manner.

Pluto over the Ascendant – Lifestyle transformation
This is a major period of transformation in the way you live your life, the personal choices you make and the way you present yourself generally. The time for compromise has gone; you cast off the old clothes and the old style and immerse yourself in an experiment in authenticity. You uncompromisingly drop an old lifestyle in favor of a new, and this can affect a lot in your life – work, relationships, values and taste. This is part of a psychological transformation process which can see you making radical choices to get down to the bare bones of the meaning and direction in your life. This process brings a new intensity especially emotionally and erotically. There can be major power battles. It can feel as if you are caught up in something beyond your control. The end result however, is that you feel empowered and strong after dropping elements of your lifestyle that no longer feel genuine or meaningful.


With a Capricorn Ascendant, the Pluto transit will affect the skeletal structure of your life, and you will want to reduce your choices to the bare bones, opting for what is necessary for your future path and casting off what is not. You will particularly question your ambitions and work patterns, and ask yourself if they are conducive to happiness. Pretense is cast aside, and you will embrace a tougher persona, which people can take or leave. Basic fears about insecurity and attractiveness will be confronted. If someone is to like you, then they have to see the real you.

" - Ce-ţi doreşti de onomastica de răspoimâine?
- Oase tari şi gânduri curate."

miercuri, 20 noiembrie 2013

Eclectiastic

Băi şi ce fain e când se instalează calmul.
Mai speli un chilot, şezi lângă el la soare pe balcon, ce atâta stres.
Cu apa şi pământul înainte.
E o vreme pentru toate.
Şi aceeaşi vreme pentru toţi.

 

marți, 19 noiembrie 2013

Anatomaerials

Aseară după teatru am fost la karaoke. După câteva shot-uri calme, am dat şi mai calm un duet cu Mistreţul cu Colţii Degeaba, apoi mi-am dat seama că monstrul pălinkar pe care mă lăudam ieri că l-am ferecat e mic copil pe lângă ăştialalţi, care umblă prin mine încă liberi.




luni, 18 noiembrie 2013

O linişte pe lună...

Fiind conectat cu Lumea, nu ştiam de ce mă târâi atât de greu prin ea de vreo 3 zile...
Am simţit că Luna plină în Taur îmi amplifică vârfurile sufleţelului de câteva zeci de ori, dar nu puteam direcţiona agitaţia spre ceva concret.
Confirmarea a venit de pe net. Simţisem prezenţa punctuală şi manifestă a răului în sine, care se petrece în Lume.
80 de nord-coreeni au murit împuşcaţi pe stadioane, alte mii fiind obligaţi să asiste la grozăvia asta.
Nigerieni arşi de vii şi căsăpiţi de alţi nigerieni.
Ce să vrei mai mult? Cum să te mai bucuri că trăieşti pe lumea asta?
Ignorând, aşa cum o facem cu toţii: ce să şi faci?
Dacă nu ignori, o iei razna.
Ne ţinem cu toţii ochii strâns închişi, agăţaţi de idealul normalităţii noastre.
Chiar dacă în alte locuri renaşte răul, nouă nu ne pasă atât timp cât nu ne va atinge.
Cei care deschid totuşi ochii, văd că nu pot face mare lucru.  
Ca român atins de lumea în care trăiesc, nu-mi rămâne decât să beau pălinkă cu tata de ziua lui, de exemplu azi. Dar ezit.
Balaurul dinăuntru atât aşteaptă, cea mai mică ocazie de băut pălinkă, pentru a-mi dovedi că încă e viu.
Tot el mi-a pus în gând să pun sub semnul întrebării tot ce e bun în sine, şi în sinea mea.
De nenumărate ori vârtejul suflării sale spirituoase mi-a ars gândurile, principiile intime, amintirile cele mai dragi, sau orice urmă de respect faţă de orice. Cei mai puţin beţi decât mine au avut întotdeauna de suferit.
Tot balamucul s-a iscat dintr-o curiozitate filosofică, de dragul unei întrebări: de ce există răul?
Practica sănătoasă a alcoolului şi-a pierdut semnificaţia în vremurile noastre, a fost pervertită spre viciu.
Balaurul dionisiac m-a contaminat cu filosofia excesului, cu plăcerea de a risca orice.
Mă iluzionam că doar astfel pot să aflu secretele incaccesibile ale umanităţii, dar miza daimonului alcoolului era mult mai simplă: distrugerea de dragul distrugerii.
Şi aşa de vreo 2 luni l-am ferecat pe turbatul din mine, cu nişte sforicele firave.


Dar sunt încrezător că pot să inventez un sistem de anihilare noninvazivă a monstrului interior, ca să-mi pot înţelege esenţa bună. Nu vreau decât să opresc un motor, sperând că voi continua să zbor.
Aşa că deseară voi merge semiabsent la teatru - Artă - de Yasmina Reza.

 

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Amintirie


Există două locuri în Paris unde plănuiam să merg ca un adevărat turist ce nu sunt.
Fireşte că m-au deviat o grămadă de alte locuri. Şi cold fact sixto gommorah acum în căşti.


Scriind, Simona l-a ajutat pe Paulică să scrie, şi srevni... 

Eram hotărât să merg cât de curând la teatrul lui Ionesco, La Huchette. Umblasem in a total randomness de câteva nopţi, şi era timpul să-mi premeditez întâlnirea mea cu Ionesco.
Dar hop surpriza din parizer!
M-am trezit într-o noapte acolo. Pur şi simplu, în plimbare haotică mi s-au ridicat ochii pe vitrine.
Sâmbăta noaptea, lumea pe ieşit în oraş, gyroseria dată la maxim şi eu, în locul ăsta.


Apoi am fostu cuprinsu dă un val dă delir, că surprins cum eram, bănuiam că iar m-a lovit un episod oniric.
Am cotit-o pe o străduţă, care mi-a confirmat bănuielile: mă însoţea o pisică imaginară de-o vreme, nu eram singur.







Ştiri din Oglindă

Am reuşit dî nu am băut pălinkî
azâ
adică acuma noapzea
(aşa-i că ai văuzt şi citit cu T?)


joi, 14 noiembrie 2013

Raticidivă

Şi-a murit Kifa una dintre vieţi.
M-a impresionat că avea blana neagră, dar mai mult m-a cucerit cu privirea oarecum caldă şi sobrietatea ei căutată.
Se vedea că se joacă cu mine prefăcându-se atât de serioasă.
De asta nu mi-am putut permite să-i verific puţa.
Apărea de undeva din grădină, în răstimpuri doar de ea ştiute.
Fiind şi eu tot mai des pe acolo, venea la mine în poală la o cafea şi-o ţigară.
Totul în jur mi se pare acum otrăvitor.
Când eram mic bănuiam că am un vecin malefic, care otrăveşte animale ca să se distreze. Nu l-am prins atunci, şi nici acum. Şi el îşi face de cap! Sau poate nici nu a existat.
Undeva în vecinătate într-o clădire părăsită s-a pus raticid acum un an. După câteva luni i-am îngropat la maică-mea amândoi motanii, ceea ce m-a enervat cumplit.
Nu doresc să ajung să urăsc ceva anume. Şobolanii au şi ei rostul lor.
Task-ul meu este cum aş putea dirija energia pură ce răscoleşte totul în cale?


Când ne urcăm în barca vieţii, ni se pare că scopul nostru nu e să ne dăm cu barca, ci să ajungem undeva. Aici e toată buba.
Pe drumul lor, unii beau pepsi pe iahturi cu gagici, alţii pescuiesc din bălţi infecte crapi aurii, sâmbăta cu amicii la un pet, alţii vomită de rău pe mare.
După ce am citit cu atenţie ce scrie pe barca mea, am înţeles că energiile "negative" (ghilimelele nu pozitivează) nu trebuie neapărat direcţionate înspre exterior, ele pot fi asimilate ca provocări.
Munca fizică are ca efect îmblânzirea sentimentelor distructive, dar acestea se transformă cu timpul în noi obsesii. Adică nu e deajuns doar să munceşti ca turbatul ca să scapi de depresie, munca adevărată începe atunci când îţi laşi sufletul să te doară, fără frică. Durerea resimţită fără frică se transformă automat în plăcere. Iată altă capcană peste care am sărit.
Dacă ne deschidem cu naivitate fereastra spre lumina zilei, energia nopţii şi bezna fiecăruia ar putea cuprinde nestingherită întreaga atmosferă terestră! Actul de a ne aerisi sinele presupune responsabilitate.
Am trăit câteva zile într-o cameră de hotel luminoasă, dar fără să pot deschide fereastra. Dimineţile au fost aprige, de nedescris. Ieşeam la plimbare în piaţă imediat cum mă trezeam, lăsându-mi visele închise în cameră. Până la întoarcerea mea, se tăvăleau teribil pe tavan, claustrate, devenind spre seară cu totul altceva.
Personal nu mi-e clar ce anume avem de respirat şi dacă ştim cum se face asta. Ezit deocamdată să respir noaptea şi să vorbesc ziua.
Sunt un zmeoi-şobolan.



  









sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Despre durere (din nou, cu bucurie)

Am cântat oamenilor. Printre ei, Zâna cu Cârja de Fildeş, al cărei obraz l-am sărutat în show. 
A dispărut subit, cu mica mea ofrandă. Pe restul le-am lăsat lângă o bere plină în Argentin
Apoi m-am plimbat în sufletul gol pe străzi, cu mintea calmă.
Căci: durerea este o iluzie. 
O spun mulţi, cu diverse argumente. Durerea are nevoie de un corp, prin care se hrăneşte. Asistând fiecare dintre noi măcar o dată la manifestarea unui suflet îndurerat, putem spune că nu ne permitem pe moment să argumentăm. Ar fi cel puţin bizar să-i spunem unei mame îndoliate că se iluzionează, nu? 
Avem aici un conflict, o dialectică subtilă. Pe de o parte avem acceptarea iraţională a durerii, ca daimon ce ne invadează sinele. Se poate ajunge chiar şi la perpetuarea voită a durerii, masochismul emoţional având cauze foarte complexe. Unele persoane par să-şi dorească foarte tare să sufere. Această dorinţă nu poate fi tradusă într-o perspectivă raţională.
Pe de altă parte, avem controlorii de bilete din transportul global metafizic. 
Cei care ştiu că totul e iluzie, inclusiv durerea.
Dar a îndemna pe altcineva să înţeleagă acest fapt, este o utopie. Pentru că tuturor ne este dată durerea, destinul nostru este să o trăim şi să o transformăm.
Artistul, de exemplu, fără experienţele şi excesul durerii nu ar avea punţile de acces spre ceilalţi oameni. Ar funcţiona în gol, sau ar deveni înţelept. De aceea se spune că arta cere sacrificii, nu înţelepciunea. Dacă eşti deştept, nu faci nimic degeaba. Un "sacrificiu" este doar o şansă ca să te înalţi.
Adevărata iluminare se face fără efort. Înţeleptul are rolul de a ne arăta asta. Şi că durerea nu există.
Dar pentru cei care durerea e cea mai prezentă dovadă a existenţei (aşa-numitele suflete damnate), mesajul înţeleptului nu pătrunde dincolo de zidul ridicat din durere. 
Artistul e cel care preia ştafeta, nu făcând suportabilă durerea (fado-uri, şi alte variante la îndemână), ci transformând suflete cu arta sa, depăşind limitele întunecate ale suferinţei. 
Dar fără jos, nu ar exista sus. Durerea nu e calea, e procesul mişcării sinelui pe calea cea adevărată.
Ah, sunt conştient că strecurătoarea nu e prea fină şi cercurile astea ale mele vor începe să devină exasperante.
Oamenii au sau nu au nevoie de durere pentru ca ei să existe? 
Poate credeţi că nu au nevoie nici de bani, de boală, de rău în general. Ăsta e crezul noii ere. 
Dar din nou, e nouă sau nu era voastră, superoptimiştilor?  
Ca şi cauzalitate metafizică, astrală să zic, ceea ce nu există nu e cu nimic mai prejos decât ceea ce există.
Practic, deşi e iluzie, durerea e sursa faptelor noastre, a tot ceea ce se petrece.
Teoretic ar trebui să acţionăm din libera noastră alegere, cu un sine eliberat de iluzii. Dar empiric nu se întâmplă asta, pentru majoritatea covârşitoare a oamenilor. 
Deci prezenţa durerii (ca iluzie) este pe acelaşi rang ontologic cu faptul-de-a-fi(-prezent).
Personal, prefer destinul transformator al suferinţei (adică arta, creaţia), nu al negării acesteia (adică sofia, contemplarea).



De ani de zile, străzile Bucureştiului mă atrag prin ceva inefabil, foarte greu de definit.
Aşa am nimerit aseară la deschiderea barului BEAT, bar umanist.
Atmosfera a fost propice unor reflecţii foarte dragi mie.
Timp de 3 beri, monologul meu interior m-a purtat pe drum. Stăteam pe scaun înalt de bar şi zburdam liber spre sanfran.
Din cărţi şi mai ales de pe drumuri oricine poate afla că spiritualitatea beat se rezumă la cercetarea chestiilor simple ce ne rămân de descoperit pentru a trăi o viaţă vie.
Aseară am redescoperit unul dintre imnurile mele intime, Laughing Heart de Bukowski.
Râsul inimii e cheia spre simpla stare de a fi.



   


vineri, 8 noiembrie 2013

Oaza mihau....

Cu maximul de previzibilitate disponibilă, am fredonat azi un refren de pe vremea mea, lăsându-mă purtat de aripile libertăţii tandre, care pe atunci se numea indie 



Lăsând la o parte britpopul, mi-am descoperit azi o urmă de claustrobibileală.

Dacă în viaţa ta nu se poate deschide fereastra, totuşi nu o privi cu mânie...

Chestia bună în vremurile de azi e că deşi libertatea o afli când priveşti departe în  faţă, mereu se poate afla în spatele tău un ochi, ce va aştepta la infinit, să te ajute să te descoperi. Poate culorile calde dintr-o palmă nevăzută te vor sprijini, fără să ştii.

  

miercuri, 6 noiembrie 2013

Totul e minunat

Dacă tot nu pot scrie, o să pun jos cam ce se mai întâmplă în jur.
Ajuns la FNTI, ieri seară am rămas mască la spectacolul Accidente înspăimântătoare pe terenul de joacă.
Azi la breakfast, o întâmplare m-a dat şi mai tare pe spate.
Afară e o năduşeală, cum numai în noiembrie poate fi.
Am avut parte azi de o ploicică de vară. Gânduri răsucite, difuze.
Pe la piaţa Matache, un bătrânel cu două plase fugea cât putea el de tare, strigând unde-i mă veceul ăla?
Am făcut o scurtă vizită la Vice, apoi la ora 19 merg la Nişte fete.


marți, 5 noiembrie 2013

Metascris

Nu mai pot scrie. Am scris asta ca să fie scris, dar nu e scrisul ăla aşa cum îmi plăcea când scriam.
Scriam fără să ştiu de ce scriu, nu tot timpul din plăcere, dar simţeam când scriam.
Şi acum când m-am oprit să mă gândesc şi la minunea asta, mi s-a oprit scrierea, nu şi chestia de aici şi acum, care e doar despre.
Scrisul nu e scris dacă scrie că nu e.
Am scris.

marți, 29 octombrie 2013

Ultimele răcnete în paradoxologie

Nu-i ierta prea multe artistului din tine.
Dacă te duce cu gând bun pe căi greșite, și de câteva ori v-ați rătăcit, nu mai aștepta să fie altfel. 
Menirea sa este să te elibereze, dar nu știe pe dinafară toate drumurile labirintului. 
Și nu are rețete ale fericirii.
  
 

Dacă pe artistul din tine îl bagi în seamă prea mult timp, și-o ia în cap.
Dar dacă pe artistul din tine nu îl bagi deloc în seamă, îți dă el în cap.
Artistul din cel care ajunge să se creadă om de rând, i-a dat în cap și l-a închinat în rând.
Viața artistului le pare mai deosebită oamenilor din rând.
Dar e o neînțelegere la mijloc. Pe oamenii din rând nu îi interesează de fapt cum trăiește artistul, ci cum va muri. Prin moartea omului, artistul din el poate da dovada că nu a murit. Asta teoretic.
Practic, sunt puțini oameni care nu își abandonează artistul din ei. Cred că și mai puțini se înțeleg bine cu artistul din ei. Mulți artiști interiori sunt blestemați și nu pot trăi frumos, pentru că sunt făcuți din paradox și neliniște, fiind o expresie subtilă a sensului lumii.
Pentru că întotdeauna va fi clar că nu e clar nimic niciodată.  

joi, 24 octombrie 2013

Pe jos

Momentele de slăbiciune mentală sunt răscruci în care o luăm la sănătoasa pe noi căi.
Uneori împotriva vieţii însăşi. Satisfacerea nevoilor ignoră orice risc şi consecinţă, adaptându-se apoi noilor date.
Nimic din ceea ce există nu are forţa de a garanta ceea ce va exista. Legătura asta o facem doar noi, oamenii, prin idealurile, aşteptările şi dezamăgirile noastre.
Ceva cu totul neaşteptat s-a petrecut cu viaţa mea, şi ar fi inteligent să nu mai construiesc alte idealuri.
E foarte greu să afli că trăieşti în neant şi că totul e iluzie. Şi că nu ai de ales decât să te bucuri de clipele de nimicnicie. Dar după un timp, luciditatea amară devine dulce consolare, asta în timp ce totul în jur eclatează fără noimă.





luni, 21 octombrie 2013

Volvellas (1)


Cu siguranţă sunt oameni care fac totul conform unui orar. I-am întâlnit pe unii dintre aceştia.
Sunt alţii care fac totul la întâmplare, şi pe aceştia încerc să nu-i mai admir atât de mult.

Acum, totul în jurul meu se învârte în jurul a ce?
Deseară Soarele va trece în Scorpion, unde este aşteptat de Saturn: Eros are de dat bacalaureatul, dar în loc să înveţe, încă se joacă, împroşcând din abundenţă cămine liniştite (Jupiter în Rac) cu mierea sa veninoasă.


Luna acum în Taur în casa 8 se opune lui Mercur în Scorpion: ocultarea sentimentelor naturale, spiritul bucolic şi al fraternităţii are dificultăţi. Poate avem semnificaţii ascunse când ne adresăm femeilor apropiate. Feminitatea se expandează, dar în ea însăşi (sextil Lună-Jupiter). Comunicarea emoţională (deseară Luna intră în Gemeni) se face cu greu (opoziţie), pierzându-se undeva între individual (Marte) şi colectiv (Neptun)
Marte în Fecioară habar nu am ce tot face, că încă tuşesc.
Cel mai important aspect al temei momentului e cuadratura Uranus (Berbec) - Pluto (Capricorn)
Începând de la sfârşitul lui iunie 2012 şi până la sfârşitul lui martie 2015, beneficiem de 7 întâlniri perfect perpendiculare (de calitate alternantă) între cele două astre.
Semnificaţiile simbolice ale ambelor planete gravitează în jurul Schimbării, dar iată instabilul şi radicalul Uranus se opune transcendentalului Pluto. Adică ne-am putea trezi deodată trecuţi dincolo fără să putem înţelege (de ce am murit, de ce se sperie toţi cunoscuţii de noi).
Cele două tipuri de schimbare (reacţie instantanee, uraniană, şi devenire mistică plutoniană) opunându-se în vremea asta una alteia, e dificil de înţeles cum se rezolvă tensiunea: Pluto ne trimite mesaje laconice cerebrale (din Capricorn) iar Uranus e pus pe fapte mari şi chiar scandal (Berbec). Poate de asta cad tot mai mult în dizgraţie misticalismele de tot felul, ce abundă în conştiinţele individuale şi inundă inconştientul colectiv.
Frica faţă de imprevizibil poate fi temperată de o schimbare totală a perspectivei noastre temporale.
Elaborarea unui calendar în acord cu cerinţele adevărate ale propriului trai e cheia spre eliberarea de panici inutile. Sinele ştie ce să ceară şi de ce are nevoie ca să poată exista. Doar că mintea umană, prin falsele sale criterii introduse de unii ce ascund interese clare, complică totul.
În situaţiile accidentale guvernate de Uranus, conştiinţa umană poate (şi ar trebui!) să rămână deasupra situaţiei, punând mintea în plin paradox. Adică mintea celor de cască gura în faţa miracolelor.
Ca esenţă, cuadratura Uranus-Pluto înseamnă Explozia marilor Schimbări.



Personal, nu prea aveam habar de ce îmi consult săptămânal volvella.
Cu siguranţă mi se dezvăluiau indicii, dar eram prea inconsecvent ca să le şi utilizez.
Totuşi, în ignoranţa mea, am calculat că anul ăsta, de ziua sfântului Andrei, Pluto va trece exact peste Ascendentul meu.
Şi voi lăsa schimbările majore prin care trec de la o vreme, să vă surprindă tocmai la ceas aniversar, dar fără prea mari accidentări (vreo câteva henţuri şi 2 cartonaşe roşii). De 2 ani, mi-am serbat în sinea mea onomastica, dar cum cifra 3 are ceva aparte, ştiu că anul ăsta voi avea parte cu adevărat de singurătate. Pentru că Sufletul Galben al Lumii s-a atrofiat de cel puţin câteva sute de ani, în faţa marilor schimbări nu mai putem fi decât singuri. Iar ultimele 3 nopţi nedormite mi-au arătat că nu e de glumă cu plutoniul din sufletul meu. Calea bună nu înseamnă eliminarea gândului rău, ce nu lasă să fie lucrarea domnului, cum ar zice bătrânii, ci transformarea sinelui prin acceptare (hei, coach!), direcţionarea eficientă a energiei spiritului, renunţarea la poezii naive generic numite Bine, Frumos, Adevăr.
Mă lupt cu supremaţia Atrabilei în Imperiul Melancoliei şi ştiu că Mintea trebuie detronată. Cel mai la îndemână ar fi cu struguri şi sfârcuri.  


Dar nu-mi plac drumurile bătătorite de toţi, şi astfel ajung din nou la melancolie:
"Secolul 18 manifestă mare interes pentru fenomenele convulsive. Dar cum pot fi ele clasate? O soluţie destul de comodă este urmarea exemplului lui Sydenham, care consideră isteria femeii şi ipohondria bărbatului una şi aceaşi boală. Nu mai putem rămâne tot la minţile animale ale fiziologiei carteziene. Acum, când anatomiştii cunosc mai bine structurile nervoase, o bună parte din simptome vor fi atribuite nervilor. Aşa se face că parizianul Anne-Charles Lorry, într-o lucrare apărută în 1765, separă, din principiu, o melancolie umorală, datorată atrabilei, ce se recunoaşte după predominanţa tulburărilor digestive, de o melancolie nervoasă, fără materie, ce nu depinde de umori, ci de solide şi în care predomină fenomenele convulsive.
Cum se declanşează melancolia nervoasă? Ea este o boală al cărei mecanism se situează la nivelul fibrelor ce alcătuiesc organismul nostru: un spasm excesiv le contractă, spasm căruia îi urmează negreşit atonia, slăbiciunea, laxitatea, apatia. Aşa se explică alternanţa paroxismelor cu epuizările. Şi ce terapeutică urmează de aici? Mai întâi, fortificarea organismului, dând fibrelor un tonus bun, ce nu se lasă uşor antrenat de spasm şi nici nu se relaxează până la moliciune. Uneori, în chip paradoxal, tocmai unui spasm mai violent se obţine relaxarea: spasmus spasmo solvitur.
Atonia, dimpotrivă, trebuie tratată cu roburante şi analeptice. Lorry, a cărui erudiţie clasică e impecabilă, trece în revistă toată tradiţia: prescrieţi mişcare, jocuri, băi; dar mai ales nu luaţi sânge şi nu purgaţi , căci nu e nimic de evacuat. Administraţi alimente fortifiante şi uşoare, lapte, fructe şi mai cu seamă struguri."
(Jean Starobinski - Melancolie, nostalgie, ironie)




duminică, 20 octombrie 2013

De câte ori...

Un gând venit de la blogul Lucianului: când scrii fără să gândeşti, mai bine scrii fără să gândeşti.


sâmbătă, 12 octombrie 2013

Mistrau

Odată ca niciodată, s-a luat Zmeoiu şi s-a dus, departe de Nemărginire, de s-a întâlnit tocmai cu Ştefan Durere, pe meleagurile natale ale acestuia din urmă, carele el fiind hăt franţuz get-begedet. Lecturile din Caragiale din clasa a VIII-a şi Capitala Culturală din 2007 i-au fost de mare folos în exprimarea Zmeoiului, oricum deficitară chiar până şi în graiul său matern.
Şi au fost trecut ei la muncă grea, de desprindere cu mâna goală a pietrei-de-pe-inimă. Fiecare cărau de când se ştiau şi degeaba, zi de zi, o greucenie a felului de a fi.
Ştefan Durere se mândrea cu o inimă de freon, iar Zmeoiu umbla cu inimioara sub călcâi.
Se vede treaba, pentru amândoi râul vieţii curgea demult pe lângă, şi poate că li s-ar fi risipit ditamai toată tinereţea de nu se apucau fieşcare să-şi lepede gândurile din chingile cenuşii ale melancoliei. Direcţia zilelor însă rămânea învăluită într-un viitor extrem de timid, iar Cronorologiul (Saturn) le bătea noapte de noapte în ferestruica inimii pustii. Se mai nimerea totuşi câte o zi cu soare, în care amândoi mai povesteau şi chibzuiau ce felurite şi delicioase brânze împuţite să pună în traiste pentru a doua zi de lucru.
Totul a mers conform basmului parizerian, până în ziua când vântul schimbării i-a arătat Zmeoiului că nu va putea fugi la nesfârşit de gaura din sine însuşi. Înăuntrul său zăcea ascunsă o bănuială: dacă munca fizică îi înalţă doar pe cei mici? Dacă nu suntem capabili să ne ridicăm din glod, trebuie neapărat să muncim degeaba? Şi dacă rostul acestei vieţi este să fie irosită?
Din înălţimea propriului orgoliu, Zmeoiu cugeta intens la toate cele ce sunt aşa cum sunt pe Lume.
Însă Ştefan Durere l-a apostrofat delicat:
- Problema cu oamenii este că atunci când o dau în bară, în loc să se întoarcă puţin să vadă ce e de făcut, ei se vâră şi mai adânc în rahat. Lasă întrebările. Totul se petrece cu un rost, asta ai zis că ai înţeles ieri.




Umilinţa sau răbdarea? Ca Maestru al Dubiului, Zmeoiu ezita: pe care dintre virtuţi să înceapă să o înveţe? La ce folosesc asemenea virtuţi? Prea devreme şi frumos ar fi să poată răspunde!
Mistralul adia în balcon, dornic să-i arate cum orice pasiune va deveni deşartă, dar Călimara Sufletului era aproape goală, tastatura ardea, iar basmul a rămas neterm...

  



 

joi, 10 octombrie 2013

Atrabilar


Ou puis parfont de ma merencolie

Ou puis parfont de ma merencolie.
L'Eaue d'Espoir que ne cesse de tirer.
Soif de Confort la me fait desirer,
Quoy que souvent je la trouve tarie.

Necte la voy ung temps et esclercie,
Et puis après troubler et empirer.
Ou puis parfont de ma merencolie
L'Eaue d'Espoir que ne cesse de tirer.

D'elle trempe mon ancre d'estudie;
Quant j'en escrips, mais pour mon cueur irer, 
Fortune vient mon pappier dessirer,
Et tout gecte par sa grant felonnie
Ou puis parfont de ma merencolie.

Charles d'Orléans
(1394 - 1465)




Cu ajutorul internetului, ştiu destulă franceză veche încât să-mi pot da seama că stările mele aparent unice au fost trăite deja de alţii. 
Armonia şi dizarmonia fiinţei împletindu-se necontenit în firul unic al vieţii fiecăruia, momentele de exces al bilei negre trebuiesc considerate ca o provocare de a crea, din disperare lucidă şi amărăciune a sufletului, o nouă bucurie a fiinţei, sub privirile sceptice ale lui Saturn.  
Democrit filosoful din Abdera spunea că tot Universul are la bază atomul, chiar şi sufletul. El ne-a arătat că nimic nu e întâmplător, că nimic nu dispare, ci totul se transformă. 
Când Democrit s-a autoexilat din Abdera pentru a cerceta cauzele nebuniei generalizate a societăţii, abderienii l-au trimis pe medicul Hippocrate să-l vindece pe gânditorul "nebun" cu elebor. Însă după o discuţie cu atomistul Democrit, Hippocrate s-a lămurit că abderienii sunt cei care au nevoie de elebor, nu filosoful.



   

miercuri, 9 octombrie 2013

Κατά τον δαίμονα εαυτού


Doamnelor şi domnilor, dacă ar veni vremea să dau seamă de credinţă, v-aş declara că de felul meu sunt agnostic teist. Deocamdată.
Spun agnostic pentru că omul nu-şi cunoaşte zeul, şi teist pentru că zeul există.
Şi spun deocamdată, pentru că până acum nu am avut ocazia să cunosc nicio divinitate.
Gnosticii propuneau posibilitatea cunoaşterii prin străluminările sacrului în profan. Misticii adevăraţi (da, în vremurile acestea trebuie accentuat pleonasmul penibil) poartă un mesaj ce izvorăşte din lumină.
Dar, nu este vorba despre lumina unei lămpi, sau nici măcar a Soarelui, ci de lumina interioară, a Omului.
Dar omul se întunecă înăuntru, şi deci cunoaşterea zeului devine tot mai puţin plauzibilă. 
Paradoxul pe care vreau să îl scot în lumină este că totuşi cu cât omenirea bâjbâie mai pe întuneric fără să-şi mai poată cunoaşte zeul, cu atât certitudinea că el există devine mai mare.
Mda, certitudinea asta paradoxală a luat, ia, şi va mai lua din păcate, forma fricii.



Cine are curajul să admită că exclusiv din întuneric se pot scoate diamantele ce vor străluci apoi în lumină, că răul e o parte din bine, că poezia e doar a omului, şalala lala, trebuie să admită şi că aceste şalala-uri nu-l absolvă de datoria de a încerca să fie bun.
După o preumblare printr-un cimitir plin de turişti, mi-am dat subit seama că Nebunia Omului devine tot mai scumpă, iar nicio poză nu rămâne aceeaşi poză... 


Poza celebră cu Jim mi-a dat ideea să-mi fac o poză cu ea, la rândul meu.
Şi să reflectez la curgerea timpului, care curgere îmi subţiază constant posibilităţile cunoaşterii zeului.
Kata ton daimona eaytoy - spre daimonul tău, însuţi.
În graba contextului, m-am trezit întrebându-mă cam prea simplu: de ce avem nevoie să trăim cu impresia că nu vom muri?
Dar m-am decis să mă deghizez iar în turist de cimitir, şi m-am pus pe făcut poze.




După o jumătate de ceas de boschetăreală cimitirească distractivă, m-am resemnat, nicicum nu am putut da de coşmelia lu'Merloponti. Secţiunea celebrităţilor de la litera M fiind bine reprezentată, dar cam ascunsă, am dat într-o aleeoaie cu cavouri standard, numai bună de recuperat pofta de viaţă.





Vedeţi cele 3 puncte din perspectivă? Ei bine, au devenit 3 gagici simpa, dornice să le fac poză.
Au plecat, iar viaţa mea nu a revenit.
Bine zice Starobinski: prin alchimia melancoliei, apa speranţei, pierzându-şi transluciditatea, devine cerneală de învăţătură. Cerneală bună de băut în unele momente.
Dar şi mai bine zice Skspr:
...that in black ink my love may still shine bright!




vineri, 4 octombrie 2013

Nastratain Ojeah



Deux sophismes
(en trois-mêmes)
de ma nuit blanche:

1.
L'existence n'est pas connue
Ce qui est connu n'est pas dit.
Ce qui est dit n'existe pas.

2.
Ceux qui désirent, gagnera pas.
Ceux qui gagnent, parlera pas.
Ceux qui parlent, désirera pas.

3.




luni, 30 septembrie 2013

Le pire!

Maintenant, c'est la saison au commerce des marchandises de toutes sortes.
J'ai raté une vente de vélo pour 20 euros, mais j'ai acheté une guitare Ibanez très chouette.
Et j'ai trouvé un mot étonnamment mélodique: BROCANTE.



sâmbătă, 28 septembrie 2013

Parscă


Odată ajuns undeva, mă concentrez să înţeleg felul locului, şi rostul meu în acel loc.
După cum îmi spunea mai deunăzi un bun prieten, nici barbă n-am şi nici pe jos n-am ajuns, dar deocamdată aştept să-mi treacă bronşita de sezon. La Pensee Universelle.
Întrebările din perioada asta s-ar putea ghemui în jurul unui nucleu: de ce (faci toate astea)?




miercuri, 18 septembrie 2013

Deloc gata de plecare


Escapismul visceral suprem: a pleca fără să vrei.
În cazul meu asta înseamnă a visa cu ochii deschişi: non-stop-daydreaming.
Nu mă pot concentra la nimic.

luni, 16 septembrie 2013


A fost odată un motan vagabond, O'Malli. Dar nu vagabonda oricând şi oriunde, ci tocmai la Marele Bucureşti, înainte de revoluţia de la 1789 (revoluţia sa spirituală fiind probabilă abia după 7199).
În timp ce vagabonda el într-o zi oarecare prin tomberoane, a dat peste o pisică neagră închisă într-o cutie albă. Primul lucru înainte să o ajute să scape de badtrip, a întrebat-o dacă e singură, şi ea a zis că ar fi. Open-relationship, să fie mai exactă.
O'Malli a trasat o înjurătură scurtă cu limba uscată în jurul caninului şi i-a şoptit pisicoaicei tocmai eliberate:
- Qual è il vostra nome, mia zucchera nera?
- Kifa, signoretto.
- O'Malli, per favore.
Şi tot aşa, vă las să continuaţi continuarea...că toate-s veki und vekistoten Hosen.
Mai bine vă spun una de Kundera. Lectură foarte vag amintită - e unul care mere la una, şi când să şi-o dezbrace, are izmene pe el. Şi aşa se pune pe câteva pagini de o deprimare, de la chestia asta, de numa.
Ei, asta nu mai ştiu eu acu: el sau ea, care avea izmene şi care se deprima?
Lî trebe să ştie, o să îl întreb mî.

  
  

vineri, 13 septembrie 2013

Vine vremea a aiura

 ...nu mă poţopri, că plec la altă masă!

A POŢOPRI (verb tranzitiv) = a o lua razna din cauză că înţelegi prea multe chestii deodată
(înrudit semantic cu: a aiura, a face mişto, a gândi, a înnebuni)



CANIN (substantiv masculin) = dinte special destinat acţiunii de a muşca tare (în general din carne), devenind inutil din punctul de vedere al susţinătorilor vegetarianismului. Dezvelirea caninilor este o veche metodă de intimidare.



ÎNŢELEPCIUNE (substantiv feminin) = un dram din această substanţă devine absolut necesar numai atunci când restul variantelor încercate au eşuat. În context, majoritatea oamenilor duc lipsă de ea.

Stând de vorbă la 3 beri cu Ghiţişor, dinţar fin şi artist din fire, am ajuns la concluzia că este un mare progres al mileniului faptul că nu doar actorii au zâmbete impecabile.
Dinţii le-au provocat mereu probleme oamenilor de pretutindeni. Dar de câteva zeci de ani ne-a intrat adânc în cap ideea că am depăşit stadiul sărăciei, în care să nu putem zâmbi din cauza lipsei dinţilor. Marea poţopreală este asocierea albirii dinţilor cu sănătatea - o practică total nesănătoasă în sine.
Cantitatea de bacterii necesară sănătăţii corpului uman se reduce în cazul unei igiene extreme a aparatului bucal, rezultând în timp efecte neaşteptate. Ca smekerie rurală, străbunicii mâncau seara un măr, în loc să se spele pe dinţi.
Am observat că durerea de dinţi te face mai înţelept, mai atent. Dar abia după ce trece.
Zilele trecute am fost prea puţin înţelept, şi acum că nu mă mai doare jumătatea de faţă, tind spre o accentuare inerţială a angoaselor metafizice, care s-au răscolit fără noimă, chemate într-un târziu de durerile difuze de pe toate nivelele existenţei mele.



duminică, 8 septembrie 2013

Ozeneaua şi furtuna

Tocmai a trecut un mic cutremur pe sub bloc, venit din Haţeg, şi asta m-a motivat instant să scriu mai repede şi inevitabil mai clar întâmplările săptămânii care a trecut.

De vreo 2 ani reveriile mele se revarsă peste acoperişurile învecinate, pe care le-aş privi neîncetat, dacă nu ar trebui să mă agăţ şi de alte activităţi. M-am împrietenit cu câteva găşti de porumbei, dintre care favoriţii mei sunt cuplul fericit de pe blocul de vis-a-vis. Porumbelul are viaţă grea, e mereu cu ochii în patru la ceilalţi, care constant atentează la porumbiţa lui. Teritoriul lor ar echivala cu un apartament de două camere comfort I, şi porumbelul e tare mândru de el. Odată a venit un ditamai porumbul negru înfoiat şi cu paşi de dans agresiv. S-au bătut ca nişte adevăraţi în ceaţă, până s-au împrăştiat zorii dimineţii. Porumbeii sunt din fire foarte bătăuşi. La fel şi porumbiţele, între ele. Deci expresia se iubesc ca doi porumbei are sens doar în cazul relaţiilor porumbistice straight.
Totul s-a schimbat când pe zonă a apărut un guguştiuc. Alpha-băieţii-porumboi îl priveau atenţi, iar porumbiţele guguiau, solidare cumva cu străinul de neam. Uneori arunc pită uscată pe blocul de vis-a-vis, să mai anim comunitatea. Ei bine, guguştiucul a venit la balcon şi mi-a cerut amabil o coajă, ceea ce i-a enervat teribil pe porumbei, care se pregăteau de atac. I-am şoptit guguştiucului că să mă aştepte până se mai calmează apele - aerul, în fine - şi la lăsarea serii o să îi las pitit în vaza cu zoreaua un colţ de pitită.
Apoi am privit în depărtare cerul, care nu e niciodată la fel. O grămadă de feluri de nori am învăţat să disting, dar preocuparea mea principală era să mă lămuresc pe mine însumi despre băutura numită generic pălincă (fie ea de prune, mere, pere, etc.)
În ultima vreme orice întâlnire cu apa-de-foc se lasă cu uitare completă. Sunt foarte intrigat de acest deznodământ stereoticipitic, şi în acelaşi timp vreau să aflu cum funcţionează acest mister. Dacă beau orice altă licoare tare, de la trezie până la beţie e drum lung. Cu excepţia cazului când bag pălincă. Scurtătura asta are un farmec aparte, şi bineînţeles că nu neg avantajele practicii medicinale (un păhărel pe stomacul gol pentru ulcer) şi nici teoria enduranţei - bea încet şi cu cap. Dar prea mulţi ani am considerat că scopul băuturii extrem-spirituoase nu poate fi altul decât să te faci rangă şi să faci tâmpenii.
Şi cum altfel să schimbi asta, decât să ieşi pe acoperiş.  



Din seria de întâlniri dilematice ale weekendului trecut, o să-mi povestesc câteva mai puţin inteligibile.
Amurgul ultimei nopţi de august s-a suprapus peste un descântec marca Norzeatic & Maria Balabaş.
Am rămas paf, o singură melodie mi-a fost suficientă. Aşa păţeşti cu triphop-ul, te fură şi uneori trebuie să fugi de la faţa locului ca să ajungi înapoi în propriul sine.
Apoi Ozeneaua a aterizat firesc pe zonă, cât să ne cunoaştem mai bine. Ne-a dat un pont minunat: bere Harghita la Pas (tur-retur de câteva ori).
Aşteptam totuşi minunea cea mare, adulmecând atent şi cu nesaţ fiecare prevestire a ei.
Nu m-a păcălit briza tomnatică ce adia printre dilematici. O nebunie anul ăsta cu vara şi toamna, pe wall-urile unora. Toamna vine oricum, nu merită să îmbătrâneşti suplimentar pe ideea asta.
Aşadar eram pregătit pentru un boost sufletesc masiv - now, ladies and gentlemen, live act Maria Răducanu!



Fază-şoc: aici mi-am amintit că ne-am îmbătat alăturea, cândva demult, prin Vama cea dinainte de a fi salvată. Ni s-au încrucişat vieţile în mod anonim, cu un scop comun bine definit: beţia maximală. Cot la cot am rătăcit câteva ore, bântuind chioşcuri şi grijulii fiecare cu propria anihilare de neuroni. Frumoasă şi simplă amintire! Poate eram pe cale să o pierd, când tocmai apariţia ei pe mica scenă a Cetăţii mi-a salvat-o.
Şi a început ea să cânte. M-a apucat un fel de panică amestecată cu jeffersoneală intensă. Apoi m-a lovit cu ceva strigăt direct în plexul plânsului, că era cât pe ce să mă fac de ruşine! Am tot aplaudat ca apucatul, ce să şi fac. Aveam un contrabas în stomac şi am filmat puţin cerul, dar am şters după.
Cine-a pus cârciuma-n drum? Asta e întrebarea, rămâne a mea, pentru mine.


Duminică 1 septembrie, la protest în Cetate. Atunci mi-a venit ideea unui street-performance.
Să-mi pun pe o tavă câteva pahare cu apă de la robinet, şi să invit trecătorii albaiulieni s-o bea - acum, până se mai poate. Dar spre deosebire de cei din stradă, nu mă pot activa.
Toată şandramaua mi s-a blurat de vineri noaptea, când trigemenul nerv drept şi-a luat-o-n cap. Capul meu adică. Nu fac faţă durerii fizice, şi acest tip de durere, de jumătate de faţă, e ceva nemaipomenit.
Mi se pare stupid să nu mai poţi face nimic, să începi să ignori chestiunile cele mai elementare.
Farmacista, o doamnă cochetă, mi-a urat azi sănătate. Mie, expre mie, dom'le! M-am oprit în prag, am schimonosit un fel de semizâmbet, cu ibuprofenul în buzunar. Cât de uman, o mică surpriză gratis. Impresionant.
Şi de atunci toate se duc tot mai departe. Oricum tre să vină furtuna.
Deja eu şi genunchiul meu stâng ne înţelegem prin cuvinte, nu doar prin semne. Mi-a zis că să am puţin mai multă grijă - frigul din iarna asta va îngheţa multe suflete.