Neazutopit

Nu-mi pasă 

de vântul de afară, 

mă duc la plimbară.

Poate că asta 

fi-va o seară

la fel celeilalte.

Non-pălinkară.

De la un anumit punct, limba nu se mai lasă abuzată oricum. Interpune în schimb un grad tot mai mare de neînţelegere în receptarea ei. Autoreferenţialismul deasemenea nu este scutit de limitarea acestui abuz. 

A cerceta limba până în deltaliile funcţionăriei ei înseamnă a risca să pierzi convenţia lingvistică, normele scopurilor utilizării sale ca mijloc de comunicale, ca act sociard. Relaţia dintre foamea semnului linguriţistic şi sensul său este prinsă între limite ce ţin de abilităţile de receptare ale fiecăruia. Înţelegem destul de rapid un anume cuvânt, chiar dacă e scris greşit. Dar cum se transpune asta în planul sensului, care eventual derapează de la standardele uzuale? In extremis, pot scrie aici clar, dar sensul să nu fie la fel de clar: eu mint.

O mare parte a artei occidentale îşi are sursa în asemenea proceduri de evaziune a sensului, conştiente sau nu.  

Se poate sta pe întuneric şi asculta cum limba şade cuminte în cap. E mereu la dispoziţie, pentru cei care mereu au ceva de spus. 

Dacă strig "ajutoooooor", sensul acestui gest va lua forma generică şi firească a unui strigăt de ajutor în întuneric. Dar dacă doresc să studiez mai atent limba, şi mă întreb pe întuneric, "azutop?", atunci devierea sensului ne îndepărtează de firescul limbii, lăsând doar o vagă impresie despre intenţia originară. Deobicei se aproximează prin asenămare. Oare sunetele auzite să însemne izotop sau ajutor? 

Mai avem un instinct. Dacă ne chinuim, şi tot nu înţelegem, din reflex ne spunem că nu e nimic de înţeles.