marți, 18 octombrie 2011

Deopotrivă apă şi pământ

Degeaba tot umblă unii la butoane să facă să sune bine ce gândesc ei.


Caut ceva în viaţă, şi ştiu că nu voi găsi nimic până nu mă pun jos pe buturugă şi renunţ.
E cumva că nu prea ştii ce cauţi, şi te agiţi aşa, în găleată.
Dacă nu găseşti atunci când cauţi, degeaba mai găseşti ceea ce cauţi, dacă apare puţin după.
Şi astfel de aici s-ar putea deduce un argument al pasivităţii absolute.
Dar inerţia e prea mare, şi căutăm în continuare.
 

 

joi, 13 octombrie 2011

Comitragicomic

Zilele acestea sunt preocupat exclusiv de teatru. De logistică extrascenică. Vin oameni noi, încep din nou acelaşi altceva. Contemplarea tranformării unor oameni de pe stradă în proprii lor actori. Teatrul viu e un sport tare greu. Îţi ia din suflet, sau dimpotrivă, îţi impune o nouă metodă lucidă prin care vei vedea lumile, de azi şi dintotdeauna.
Partea comică a paharului vieţii ar fi de preferat. Zmeoiu însuşi este o făptură a râsului pe întuneric. Accidentele din culisele firii fiind de nestăpânit, trebuie să fac haz scenic de orice necaz. Actul teatral este dus până la extremele sale cele mai private. Publicul e obosit oricum, nu mai sesizează nuanţele.
Şi de aici voi aluneca pe panta tragică.
Omenirea se îndreaptă spre propriul abandon total, făcut în numele individualităţii. Inconştientul colectiv a devenit o reclamă obsesivă. La tot felul de somnifere: click.
Omniprezenţa tehnicii maschează lipsa dinlăuntrul nostru. Şi când se va răsturna toată şandramaua, vom urca din nou o pantă rhea.
Dar mai există tragicomedie. Ce o fi aia. Şi eu vreau să inventez comicotragicomedia, ca sinteză hegeliană a fiinţei.
Zis.
     

duminică, 9 octombrie 2011

Zmeoiu vs. Caragiale: O invenţie şi mai mare

Mi-a citit un prieten un text de Caragiale, care mi-a lămurit o problemă mai veche. Dar mi-a pus altele noi.



A venit într-o duminică Aghiuţă la Dumnezeu, şi zice:
– Doamne! ce tot îţi mai baţi capul cu oamenii ăştia?... Nu-i vezi sfinţia ta, ce secături sunt?... Dă-mi-i mie odată şi te mântuie de ei! Păcat de grija sfinţiei tale: sunt răi şi proşti!

Dar Dumnezeu - nu prea avea chef de vorbă în ziua aia - zice răstit:
– Piei d-aici, negrule şi hainule, că nu voi s-ascult astăzi duminică aşa vorbe de pâră...
– Doamne...
– Cum au să fie proşti, bre! dacă i-am facut eu întocmai după chipul şi asemănarea mea?! ai?
– I-ai făcut după chip, dar i-ai greşit la cap, să nu fie cu supărare sfinţiei tale.
– Taci, şi piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!... Ce-mi umbli cu minciuni şi cu ponigreli şi cu iscodiri de-ale tale?... Cum sunt proşti?... eu nu-i văz proşti!
– Ei! sfinţia ta, zise Aghiuţă, nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme pe la ei, de când ai păţit-o - adică să mă ierte sfinţia ta că-ndrăznesc - cu istoria, de... când te-au necinstit, fie cinstită faţa sfinţiei tale...
– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându-se că nu ţine minte - ori, mai ştiu ce? poate că şi uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?
– Ei care istorie?... cu ăi doi tâlhari... la mijloc... pe Golgota, de...
– Bine, bine, zise Dumnezeu, vrând să schimbe vorba... Tu... ai mai fost p-acolo, pe la ei?
– Da unde-mi fac eu vacul, stăpâne? la ei şi cu ei: ziua şi noaptea nelipsit, nici în somn nu-i las... Cine-i creşte? cine-i îngrijeşte? cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proşti?... De când îi tot dăscălesc eu? Giaba: sunt grei de cap.
– Bine, bine, zise Sâmpietru, văzând pe Dumnezeu necăjit, te ştim noi ce procopsit eşti; da Dumnezeu vrea dovezi, nu vorbe... Haide, nu ne mai împuia capul cară-te, cât e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană!

Ce să facă bietul Aghiuţă? A plecat, că ştia că Sâmpietru nu glumeşte. Da ce şi-a zis în gândul lui, demonul? "Dovezi poftiţi? o să vă dau eu şi dovezi... să vă satur". Şi s-a dus...s-a tot dus până a ajuns la o cetate nemţească între două ape mari şi frumoase, tocmai pe la soare-apune...Când să intre pe poartă, numa iacătă aude clopotul de seară. S-a cutremurat Aghiuţă şi s-a oprit pe loc. A stat el aşa, cu coada bârligată şi cu ghearele înfipte-n pălmi, până s-a stins de tot-de tot auiala din urmă a acioaii. Atunci a intrat tipa-tipa în cetate şi numaidecât a şi-ntâlnit pe un neamţ c-o barbă lungă pân la brâu.
“Guten Abend! - Guten Abend! - Wie geht's? wie steht's, Herr von Gutenberg?”
(Vezi dumneata, Aghiuţă îi ştia limba şi numele omului!) Şi…s-a-mprietenit amândoi şi, de colea până colea, mai una-mai alta, s-au dus la berărie.
Ce-or fi vorbit ei acolo, ce s-or fi sfătuit, ce i-o fi şoptit neamţului - Aghiuţă ştie: destul că neamţul n-a putut dormi toată nopticica de gânduri... Pe urmă ş-altă noapte şi altele multe tot aşa; nu putea omul să-nchiză ochii. S-a bătut cu ideile şi cu planurile, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a chinuit până i-a dat de rost şi... şi a născocit în sfârşit tipografia.
Pe urmă... ţin-te hârtie, să nu te rupi! Trage-i şi trage-i...
La-nceput a mers, cât a mers, încet. Pe urmă, ce-i plesneşte prin cap lui Aghiuţă? pune o roată la maşină, şi când vede că roata merge moale, numai odată se repede, îşi încârligă coada de o spiţă şi-ncepe un vârtej, de sfârâie că nu se mai văd spiţele, şi ajunge de trage astăzi câte 500.000 de coale numărul 12 pe ceas; le tipăreşte, le pune număr, le făţuieşte; le lipeşte adresele şi timbrele şi haida! la poşte şi pe urmă la drumul-de-fier, şi aicea Aghiuţă iar cu coada pe o spiţă, şi face pe ceas şease poştii şi mai bine, de degrabă ce-i e să-şi împartă bunătăţile.
Şi numai ce să se pomenească odată Sâmpietru? Un zgomot şi o tevatură la poarta raiului, de gândeai că vin tătarii, nu altceva - fluiere, sforăituri, uruieli, clopote şi un fum...
Ce e? ce e?
E Aghiuţă cu un tren de marfă, încărcat cu fel de fel de Biblii, Filosofii, Legiuiri, Gazete, Reviste vechi, Reviste nouă şi altele - le descarcă pe toate şi drept la Dumnezeu cu ele. Zice Dumnezeu:
– Iar ai venit, răule?
– Iar, Doamne.
– Ce mai veste-poveste?
– Ce să fie, Doamne? iaca venii cu hârţoagele astea: dovezi aţi cerut, dovezi v-am adus. Ia uitaţi-vă! ia poftim, sfinte Petre: pune-ţi ochelarii şi vezi..."
Şi se porni Aghiuţă să-i arate lui Dumnezeu şi lui Sâmpietru marfa, Dumnezeu se uită, sfântul apostol se uită, şi-ncepură amândoi să se scarpine-n barbă şi să se privească adânc cu ochii lor înţelepţi.
– Aşa e, Doamne? întrebă Aghiuţă.
Dar Dumnezeu nu răspunse.
– Aşa e, Sfinte Petre? Sâmpietru... Nimic.
– Ei? şi ce vrei acu? întrebă Dumnezeu!
– Să mi-i dai, după cum ne-a fost vorba.
– Bre, ia-i odată şi mă lasă-n pace! zice Dumnezeu plictisit...
Aghiuţă, vesel, dă să plece.
– Stăi! und’ te duci, necuratule!
– Mă duc să-i iau.
– Cum?... Apoi terfeloagele astea cui le laşi? Ia-ţi-le d-aici şi să nu te mai văz cu aşa prostii, că pui pe Petre să-ţi taie coada! Auzitu-m-ai?
Când a auzit Aghiuţă asta, şi-a luat degrabă marfa şi ţuşt! p-aci ţi-e drumul, a venit înapoi cu coada-ntre picioare.
Ş-aşa a învăţat pe oameni să facă Biblioteci şi Academii naţionale, ca nu cumva vremea să le prăpădească înţelepciunile!
Dar Aghiuţă al nostru nu s-a potolit cu una cu două. Gustul înnăscut al omului pentru invenţii de tot soiul i-a dat o idee şi mai năstruşnică împieliţatului.
După câteva clipe de aşteptare intensă şi câteva secole de zvârcoliri ale umanităţii, Aghiuţă s-a pus din nou pe drumuri. Oamenii au început să intre la bănuieli, ba unul dintre ei chiar a scris pe undeva că "Dumnezeu a murit". Necuratul îşi freca mâinile. Copitele, scuze, care de data asta l-au scos prin regiunea Bologna, unde un italian pe nume Guglielmo construia diverse aparate stranii, pentru a prinde şi transmite undele eterice.
- Ma que fai, Guglielmo?
- Ma que cazzo, questa apparatura esta finito? Mama mia, intrinseca emozzione! Ce doreşti drace?
- Uite am auzit că vrei să inventezi radio-ul.
- Eu doar pun cap la cap ce au inventat alţii. Cred că se pot transmite unde la distanţă, prin eter.
Adicătelea fără fir. Eu zic aici în pâlnie în şoaptă "du-te în colo" şi tu mă auzi peste mări şi ţări. Ba chiar vei putea să îmi şi răspunzi: "unde să merg?".
Skaraoski era în culmea fericirii. Depresiei, pardon. Aşa o invenţie drăcească aştepta el demult, să inventeze omul singur de capul lui. Ce nemaivăzută minune, ce răucuvântare tartarică, potrivită la ţanc pentru planul lui de a cumpăra toate sufletele de pe pământ!
Între timp Guglielmo Marconi a primit un premiu Nobel şi chiar un nume de galaxie, apoi s-a cam dus. Dar au rămas în urma lui undele, care au început să cuprindă minţile şi mai ales sufletele oamenilor. Nici o casă fără radio. Plin de încredere în planul său, Aghiuţă a mai meşterit câteva iţe de războaie pe ici pe colo, deja s-a prins de schemă. Pac TV-ul pe lume, şi când l-a mai cunoscut pe unul de a născocit Internetul, totul a devenit clar ca lumina întunericului.

miercuri, 5 octombrie 2011

Etica unui zmeoi fumător




Mă întreb de ce a fost adus de peste ocean tutunul. Istoria celor câteva sute de ani a fumatului în Europa îmi oferă destule motive de re-flexare. Avem cuvintele-cheie: viciu, dependenţă, blamare, boală, pe de o parte, şi relaxare, savoare, pe de alta. Unii fumători înrăiţi ar număra fără griji ţigara printre cei mai buni prieteni.
Eu am 5 ani de fumat. Nu îmi amintesc exact când şi cum m-am apucat. De vreo doi ani mă întreb de ce fac asta. Nu vreau să mă las deocamdată, dar un răspuns aş fi bucuros să aflu. Aşa că am pornit în cercetarea de teren. Am întrebat oamenii. Nu prea ştie nimeni de ce fumează. Efectele relaxante şi stimulante fiind efecte ale unei cauze, nu am considerat majoritatea răspunsurilor ca fiind relevante. Vreau să ajung la cauză, la raţiunea superioară pentru care tutunul este folosit de către om. Dacă există. Voi specula puţin, înspre câteva afirmaţii foarte discutabile.
În primul rând ştiu că nu este obligatoriu să fumezi. Este o iluzie să crezi că nicotina produce adicţie. Individul care are obiceiul să fumeze poate deveni un prizonier al rutinei de a fuma, dar dependenţa se situează la nivel socio-habitual, psiho-emotiv.
Deci am ajuns la emoţii şi obiceiuri. Şi aici presimt că am dat peste un posibil răspuns.
  Sensurile obiceiului se întind de la rit (public) până la tabiet (privat). Funcţiile unui obicei nu sunt toate la fel de clare. Din istoria fumatului putem observa uşor că tutunul avea o potenţă aparte în sacralizarea unei comunităţi - pipa păcii este poate cea mai cunoscută sintagmă. La originile sale amerindiene tutunul lumina mai bine adevărul ce se naşte când oamenii stau împreună. Dar asta alături de alte remedii. A scoate tutunul din contextul său natural, a-l strămuta peste oceane şi a-l procesa-împacheta-vinde este un mare abuz. El îşi pierde cumva rostul său social arhetipal. A devenit propria sa negare, ajutând oamenii să se menţină mai bine în clipele de singurătate. Mulţi fumează când se simt singuri.  
Fumătorii sociali, respectă fără să ştie legea subtilă a bucuriei-de-a-fi-împreună, aprinzându-şi în mod excepţional o ţigară alături de ceilalţi. Contagioasă stare pufăitul. Treaba nu pare atât de simplistă cum o înfăţişează teoriile împotriva fumatului.
  Mai relevant pentru vremurile noastre inevitabil secularizate ar fi nivelul emotiv. Stresul vieţii. Cred că toţi fumătorii sunt legaţi de acest obicei deoarece emoţiile lor au nevoie de un remediu. Tutunul apare astfel ca un fel de vindecător. Nu se poate explica raţional, dar emoţiile nu dau doi bani pe asta. Şi ne pun să dăm o grămadă de bani pe ţigări. Efectul este cel care contează. Ne recalibrăm cu o ţigară dimineaţa. Altfel ar fi dezastru. Dar de ce oare lăsăm realitatea să ne dezechilibreze atât de mult încât ne supunem voluntar riscului de a ne îmbolnăvi plămânii? Pentru că nu toate se pot rezolva cu puterea minţii, prin voinţă. Sunt situaţii care ne aruncă dincolo de voinţă.  
  Intensitatea este răspunsul. Când fumez, pot oferi o intensitate anume acestui act, dar emoţiile mele nu rămân străine de acest transfer. Ele se pot revărsa în voie, şi fără consecinţe pentru cei din jur, dacă le respect dreptul la aer curat. Nu e necesar să mergem la psiholog. Am fumat o ţigară, şi ne-am calmat. Realitatea e suportabilă, din nou. Suntem proprii noştri şamani. Vom muri de cancer de plămâni, împăcaţi cu soarta noastră.  
Dincolo de preţul mai ieftin, devine o modă acum să îţi cumperi tutun pentru rulat, filtre şi foiţe. O Ce Bestie minunată! Pueblo  ar fi brandul meu favorit, pentru că nu e tratat chimic. Şi pentru că îmi reaminteşte ideea originară a uniunii umane. Recunosc că faptul de a-mi rula o dohană, cu ceva eforturi, cu aportul meu personal, este hotărâtor. E ţigara mea, aici şi acum, nu există alta identică. Uneori simt că dacă am tutun nu am nevoie de absolut nimic altceva. Şi pot fuma la geam fără să intre deloc fum în casă, pentru că ştiu fizică. 
Mă aflu în contact direct, şi uneori în luptă nedreaptă cu emotivitatea mea inconştientă. Sinele ce nu se lasă prins de logică. Care îmi comandă din când în când să mă ridic la 3 noaptea din pat, să fumez o ţigară şi să mă culc la loc. Dar deocamdată nu pot merge mai departe, în a cerceta de ce emotivitatea asta a mea nu se lasă ghidată, vindecată şi altfel.
Pentru asta avem viitorul. 
Şi un mic amendament moral.
Nu te poţi vindeca pe seama altora.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Provizorat derizoriu

Am realizat azi că traiul la mod provizoriu are avantajele sale. Nu-ţi lipeşti nimic de sinele care astfel are mai mult timp pentru el. Dacă ajungi să îţi reduci semnificativ fiinţarea la aşa-zis simplul a fi, dintr-o dată totul se extinde, şi spre infiniturile care nu erau. Mă pot gândi absolut la ce vreau eu. La ce cred că vrea mintea mea. Jumătatea conştientă, să zic. Dar mai greu este să mă gândesc la ce sunt, să mă gândesc. Ezit (să mă gândesc), deci exist. Ergo-ului cartezian îi trebuie adăugat corolarul reflexivităţii: cel mai sigur existăm atunci când mintea noastră ezită în a se gândi pe sine. Suntem oameni mai deplini. Mai slabi din diverse perspective, dar mai aproape de fiinţa adevărului. Adevărul nu mai prea contează când este de partea certitudinii,  şi-a consumat menirea. El devine poate un principiu, un ideal, dar iniţial el stă ascuns în pendularea spiritului care-l caută. Mişcarea spiritului este astfel condiţia primordială a existenţei.

Mişcarea mea următoare a fost trezirea la realitatea aparent derizorie. Nu pot pătrunde dincolo de infinitul din mine. M-am speriat că poate am rămas captiv în propria gândire. Beau o cafea. Aştept. Uitarea ne salvează. Neîmplinirea gândurilor, a lăsa neterminat ceva esenţial, poate mă integrează acestei realităţi. Şi aşa scap de mine însumi, cel care ezitam. Sunt sigur că sunt parte din derizoriul angrenaj care se petrece în jurul meu şi deci în mine.      
Celelalte cuvinte le voi aminti ulterior, poate. Mă duc la concert să îmi verific teoriile.