Mă întreb de ce a fost adus de peste ocean tutunul. Istoria celor câteva sute de ani a fumatului în Europa îmi oferă destule motive de re-flexare. Avem cuvintele-cheie: viciu, dependenţă, blamare, boală, pe de o parte, şi relaxare, savoare, pe de alta. Unii fumători înrăiţi ar număra fără griji ţigara printre cei mai buni prieteni.
Eu am 5 ani de fumat. Nu îmi amintesc exact când şi cum m-am apucat. De vreo doi ani mă întreb de ce fac asta. Nu vreau să mă las deocamdată, dar un răspuns aş fi bucuros să aflu. Aşa că am pornit în cercetarea de teren. Am întrebat oamenii. Nu prea ştie nimeni de ce fumează. Efectele relaxante şi stimulante fiind efecte ale unei cauze, nu am considerat majoritatea răspunsurilor ca fiind relevante. Vreau să ajung la cauză, la raţiunea superioară pentru care tutunul este folosit de către om. Dacă există. Voi specula puţin, înspre câteva afirmaţii foarte discutabile.
În primul rând ştiu că nu este obligatoriu să fumezi. Este o iluzie să crezi că nicotina produce adicţie. Individul care are obiceiul să fumeze poate deveni un prizonier al rutinei de a fuma, dar dependenţa se situează la nivel socio-habitual, psiho-emotiv.
Deci am ajuns la emoţii şi obiceiuri. Şi aici presimt că am dat peste un posibil răspuns.
Sensurile obiceiului se întind de la rit (public) până la tabiet (privat). Funcţiile unui obicei nu sunt toate la fel de clare. Din istoria fumatului putem observa uşor că tutunul avea o potenţă aparte în sacralizarea unei comunităţi - pipa păcii este poate cea mai cunoscută sintagmă. La originile sale amerindiene tutunul lumina mai bine adevărul ce se naşte când oamenii stau împreună. Dar asta alături de alte remedii. A scoate tutunul din contextul său natural, a-l strămuta peste oceane şi a-l procesa-împacheta-vinde este un mare abuz. El îşi pierde cumva rostul său social arhetipal. A devenit propria sa negare, ajutând oamenii să se menţină mai bine în clipele de singurătate. Mulţi fumează când se simt singuri.
Fumătorii sociali, respectă fără să ştie legea subtilă a bucuriei-de-a-fi-împreună, aprinzându-şi în mod excepţional o ţigară alături de ceilalţi. Contagioasă stare pufăitul. Treaba nu pare atât de simplistă cum o înfăţişează teoriile împotriva fumatului.
Mai relevant pentru vremurile noastre inevitabil secularizate ar fi nivelul emotiv. Stresul vieţii. Cred că toţi fumătorii sunt legaţi de acest obicei deoarece emoţiile lor au nevoie de un remediu. Tutunul apare astfel ca un fel de vindecător. Nu se poate explica raţional, dar emoţiile nu dau doi bani pe asta. Şi ne pun să dăm o grămadă de bani pe ţigări. Efectul este cel care contează. Ne recalibrăm cu o ţigară dimineaţa. Altfel ar fi dezastru. Dar de ce oare lăsăm realitatea să ne dezechilibreze atât de mult încât ne supunem voluntar riscului de a ne îmbolnăvi plămânii? Pentru că nu toate se pot rezolva cu puterea minţii, prin voinţă. Sunt situaţii care ne aruncă dincolo de voinţă.
Intensitatea este răspunsul. Când fumez, pot oferi o intensitate anume acestui act, dar emoţiile mele nu rămân străine de acest transfer. Ele se pot revărsa în voie, şi fără consecinţe pentru cei din jur, dacă le respect dreptul la aer curat. Nu e necesar să mergem la psiholog. Am fumat o ţigară, şi ne-am calmat. Realitatea e suportabilă, din nou. Suntem proprii noştri şamani. Vom muri de cancer de plămâni, împăcaţi cu soarta noastră.
Dincolo de preţul mai ieftin, devine o modă acum să îţi cumperi tutun pentru rulat, filtre şi foiţe. O Ce Bestie minunată! Pueblo ar fi brandul meu favorit, pentru că nu e tratat chimic. Şi pentru că îmi reaminteşte ideea originară a uniunii umane. Recunosc că faptul de a-mi rula o dohană, cu ceva eforturi, cu aportul meu personal, este hotărâtor. E ţigara mea, aici şi acum, nu există alta identică. Uneori simt că dacă am tutun nu am nevoie de absolut nimic altceva. Şi pot fuma la geam fără să intre deloc fum în casă, pentru că ştiu fizică.
Mă aflu în contact direct, şi uneori în luptă nedreaptă cu emotivitatea mea inconştientă. Sinele ce nu se lasă prins de logică. Care îmi comandă din când în când să mă ridic la 3 noaptea din pat, să fumez o ţigară şi să mă culc la loc. Dar deocamdată nu pot merge mai departe, în a cerceta de ce emotivitatea asta a mea nu se lasă ghidată, vindecată şi altfel.
Pentru asta avem viitorul.
Şi un mic amendament moral.
Nu te poţi vindeca pe seama altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu