Mi-a citit un prieten un text de Caragiale, care mi-a lămurit o problemă mai veche. Dar mi-a pus altele noi.
A venit într-o duminică Aghiuţă la Dumnezeu, şi zice:
– Doamne! ce tot îţi mai baţi capul cu oamenii ăştia?... Nu-i vezi sfinţia ta, ce secături sunt?... Dă-mi-i mie odată şi te mântuie de ei! Păcat de grija sfinţiei tale: sunt răi şi proşti!
Dar Dumnezeu - nu prea avea chef de vorbă în ziua aia - zice răstit:
– Piei d-aici, negrule şi hainule, că nu voi s-ascult astăzi duminică aşa vorbe de pâră...
– Doamne...
– Cum au să fie proşti, bre! dacă i-am facut eu întocmai după chipul şi asemănarea mea?! ai?
– I-ai făcut după chip, dar i-ai greşit la cap, să nu fie cu supărare sfinţiei tale.
– Taci, şi piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!... Ce-mi umbli cu minciuni şi cu ponigreli şi cu iscodiri de-ale tale?... Cum sunt proşti?... eu nu-i văz proşti!
– Ei! sfinţia ta, zise Aghiuţă, nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme pe la ei, de când ai păţit-o - adică să mă ierte sfinţia ta că-ndrăznesc - cu istoria, de... când te-au necinstit, fie cinstită faţa sfinţiei tale...
– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându-se că nu ţine minte - ori, mai ştiu ce? poate că şi uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?
– Ei care istorie?... cu ăi doi tâlhari... la mijloc... pe Golgota, de...
– Bine, bine, zise Dumnezeu, vrând să schimbe vorba... Tu... ai mai fost p-acolo, pe la ei?
– Da unde-mi fac eu vacul, stăpâne? la ei şi cu ei: ziua şi noaptea nelipsit, nici în somn nu-i las... Cine-i creşte? cine-i îngrijeşte? cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proşti?... De când îi tot dăscălesc eu? Giaba: sunt grei de cap.
– Bine, bine, zise Sâmpietru, văzând pe Dumnezeu necăjit, te ştim noi ce procopsit eşti; da Dumnezeu vrea dovezi, nu vorbe... Haide, nu ne mai împuia capul cară-te, cât e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană!
Ce să facă bietul Aghiuţă? A plecat, că ştia că Sâmpietru nu glumeşte. Da ce şi-a zis în gândul lui, demonul? "Dovezi poftiţi? o să vă dau eu şi dovezi... să vă satur". Şi s-a dus...s-a tot dus până a ajuns la o cetate nemţească între două ape mari şi frumoase, tocmai pe la soare-apune...Când să intre pe poartă, numa iacătă aude clopotul de seară. S-a cutremurat Aghiuţă şi s-a oprit pe loc. A stat el aşa, cu coada bârligată şi cu ghearele înfipte-n pălmi, până s-a stins de tot-de tot auiala din urmă a acioaii. Atunci a intrat tipa-tipa în cetate şi numaidecât a şi-ntâlnit pe un neamţ c-o barbă lungă pân la brâu.
“Guten Abend! - Guten Abend! - Wie geht's? wie steht's, Herr von Gutenberg?”
(Vezi dumneata, Aghiuţă îi ştia limba şi numele omului!) Şi…s-a-mprietenit amândoi şi, de colea până colea, mai una-mai alta, s-au dus la berărie.
Ce-or fi vorbit ei acolo, ce s-or fi sfătuit, ce i-o fi şoptit neamţului - Aghiuţă ştie: destul că neamţul n-a putut dormi toată nopticica de gânduri... Pe urmă ş-altă noapte şi altele multe tot aşa; nu putea omul să-nchiză ochii. S-a bătut cu ideile şi cu planurile, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a chinuit până i-a dat de rost şi... şi a născocit în sfârşit tipografia.
Pe urmă... ţin-te hârtie, să nu te rupi! Trage-i şi trage-i...
La-nceput a mers, cât a mers, încet. Pe urmă, ce-i plesneşte prin cap lui Aghiuţă? pune o roată la maşină, şi când vede că roata merge moale, numai odată se repede, îşi încârligă coada de o spiţă şi-ncepe un vârtej, de sfârâie că nu se mai văd spiţele, şi ajunge de trage astăzi câte 500.000 de coale numărul 12 pe ceas; le tipăreşte, le pune număr, le făţuieşte; le lipeşte adresele şi timbrele şi haida! la poşte şi pe urmă la drumul-de-fier, şi aicea Aghiuţă iar cu coada pe o spiţă, şi face pe ceas şease poştii şi mai bine, de degrabă ce-i e să-şi împartă bunătăţile.
Şi numai ce să se pomenească odată Sâmpietru? Un zgomot şi o tevatură la poarta raiului, de gândeai că vin tătarii, nu altceva - fluiere, sforăituri, uruieli, clopote şi un fum...
Ce e? ce e?
E Aghiuţă cu un tren de marfă, încărcat cu fel de fel de Biblii, Filosofii, Legiuiri, Gazete, Reviste vechi, Reviste nouă şi altele - le descarcă pe toate şi drept la Dumnezeu cu ele. Zice Dumnezeu:
– Iar ai venit, răule?
– Iar, Doamne.
– Ce mai veste-poveste?
– Ce să fie, Doamne? iaca venii cu hârţoagele astea: dovezi aţi cerut, dovezi v-am adus. Ia uitaţi-vă! ia poftim, sfinte Petre: pune-ţi ochelarii şi vezi..."
Şi se porni Aghiuţă să-i arate lui Dumnezeu şi lui Sâmpietru marfa, Dumnezeu se uită, sfântul apostol se uită, şi-ncepură amândoi să se scarpine-n barbă şi să se privească adânc cu ochii lor înţelepţi.
– Aşa e, Doamne? întrebă Aghiuţă.
Dar Dumnezeu nu răspunse.
– Aşa e, Sfinte Petre? Sâmpietru... Nimic.
– Ei? şi ce vrei acu? întrebă Dumnezeu!
– Să mi-i dai, după cum ne-a fost vorba.
– Bre, ia-i odată şi mă lasă-n pace! zice Dumnezeu plictisit...
Aghiuţă, vesel, dă să plece.
– Stăi! und’ te duci, necuratule!
– Mă duc să-i iau.
– Cum?... Apoi terfeloagele astea cui le laşi? Ia-ţi-le d-aici şi să nu te mai văz cu aşa prostii, că pui pe Petre să-ţi taie coada! Auzitu-m-ai?
Când a auzit Aghiuţă asta, şi-a luat degrabă marfa şi ţuşt! p-aci ţi-e drumul, a venit înapoi cu coada-ntre picioare.
Ş-aşa a învăţat pe oameni să facă Biblioteci şi Academii naţionale, ca nu cumva vremea să le prăpădească înţelepciunile!
Dar Aghiuţă al nostru nu s-a potolit cu una cu două. Gustul înnăscut al omului pentru invenţii de tot soiul i-a dat o idee şi mai năstruşnică împieliţatului.
După câteva clipe de aşteptare intensă şi câteva secole de zvârcoliri ale umanităţii, Aghiuţă s-a pus din nou pe drumuri. Oamenii au început să intre la bănuieli, ba unul dintre ei chiar a scris pe undeva că "Dumnezeu a murit". Necuratul îşi freca mâinile. Copitele, scuze, care de data asta l-au scos prin regiunea Bologna, unde un italian pe nume Guglielmo construia diverse aparate stranii, pentru a prinde şi transmite undele eterice.
- Ma que fai, Guglielmo?
- Ma que cazzo, questa apparatura esta finito? Mama mia, intrinseca emozzione! Ce doreşti drace?
- Uite am auzit că vrei să inventezi radio-ul.
- Eu doar pun cap la cap ce au inventat alţii. Cred că se pot transmite unde la distanţă, prin eter.
Adicătelea fără fir. Eu zic aici în pâlnie în şoaptă "du-te în colo" şi tu mă auzi peste mări şi ţări. Ba chiar vei putea să îmi şi răspunzi: "unde să merg?".
Skaraoski era în culmea fericirii. Depresiei, pardon. Aşa o invenţie drăcească aştepta el demult, să inventeze omul singur de capul lui. Ce nemaivăzută minune, ce răucuvântare tartarică, potrivită la ţanc pentru planul lui de a cumpăra toate sufletele de pe pământ!
Între timp Guglielmo Marconi a primit un premiu Nobel şi chiar un nume de galaxie, apoi s-a cam dus. Dar au rămas în urma lui undele, care au început să cuprindă minţile şi mai ales sufletele oamenilor. Nici o casă fără radio. Plin de încredere în planul său, Aghiuţă a mai meşterit câteva iţe de războaie pe ici pe colo, deja s-a prins de schemă. Pac TV-ul pe lume, şi când l-a mai cunoscut pe unul de a născocit Internetul, totul a devenit clar ca lumina întunericului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu