Am realizat azi că traiul la mod provizoriu are avantajele sale. Nu-ţi lipeşti nimic de sinele care astfel are mai mult timp pentru el. Dacă ajungi să îţi reduci semnificativ fiinţarea la aşa-zis simplul a fi, dintr-o dată totul se extinde, şi spre infiniturile care nu erau. Mă pot gândi absolut la ce vreau eu. La ce cred că vrea mintea mea. Jumătatea conştientă, să zic. Dar mai greu este să mă gândesc la ce sunt, să mă gândesc. Ezit (să mă gândesc), deci exist. Ergo-ului cartezian îi trebuie adăugat corolarul reflexivităţii: cel mai sigur existăm atunci când mintea noastră ezită în a se gândi pe sine. Suntem oameni mai deplini. Mai slabi din diverse perspective, dar mai aproape de fiinţa adevărului. Adevărul nu mai prea contează când este de partea certitudinii, şi-a consumat menirea. El devine poate un principiu, un ideal, dar iniţial el stă ascuns în pendularea spiritului care-l caută. Mişcarea spiritului este astfel condiţia primordială a existenţei.
Mişcarea mea următoare a fost trezirea la realitatea aparent derizorie. Nu pot pătrunde dincolo de infinitul din mine. M-am speriat că poate am rămas captiv în propria gândire. Beau o cafea. Aştept. Uitarea ne salvează. Neîmplinirea gândurilor, a lăsa neterminat ceva esenţial, poate mă integrează acestei realităţi. Şi aşa scap de mine însumi, cel care ezitam. Sunt sigur că sunt parte din derizoriul angrenaj care se petrece în jurul meu şi deci în mine.
Celelalte cuvinte le voi aminti ulterior, poate. Mă duc la concert să îmi verific teoriile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu