La un ceai negru cu Pele

Azi dimineaţă am ieşit pe terasa sanatoriului meu la un ceai negru cu lapte şi miere, adus tocmai din ţara unde curge mierea în lapte. Deoarece nu-mi place să beau singur, l-am strigat pe Pele, care locuieşte singur în coliba de peste gard. S-a bucurat că mai are cu cine povesti despre bucuriile vieţii, dar e trist în legătură cu situaţia actuală a fotbalului actual, care din sportul-rege a ajuns industria-regină. El fiind regele sportului rege, i-am înţeles pe deplin lamentările depline. Eu i-am povestit despre mătasea-morţii, chestia aia albă, mătăsoasă ca o pânză mare de păianjen mare de pluteşte prin aer şi niciodată nu am putut afla dacă nu cumva din mare se ridică în aer. Totuşi, spuma laptelui nu i-a prea căzut bine lui Pele în ceai, dar nici în ruptul capului nu am vrut să-i împrumut ciorapii mei albi în schimb.

Clipul de mai jos este redigitalizarea unei idei proprii precedente, cu scopul de a reveni asupra ei cumva din urmă, fără a ne mai ascunde după degete sau trecut. Mâine voi bea o bere nefiltrată cu Heidegger, care mi-a promis că îmi va explica de ce fiindţainul irumpe atât de maiestuos exact prin filtrele pe care nu le foloseşti.