Cu dinţi, degeaba muşti

"Strofa 1:   ...Înverşunat şi îndârjit

nu găsesc substanţa 

să mă facă fericit

seară de seară

ies pe stradă

caut, 'geaba caut...

Refren:   ...mamă, tată, 

cine l-a inventat 

pe Tudor Gheorghe?..."

Aşa încep versurile piesei Tudor Gheorghe de la Dance Trauma. E un manifest pentru poezie, nimic altceva. Tot încercând să mi le reamintesc cumva, deoarece nu e înregistrată piesa încă, am ajuns să mă dau, fluşturatic, absent, pe alte bloguri , fapt ce mi-a spart faţa din prima, în mii de cioburi:

...nu pot să cred, că văd aşa ceva, nu pot să cred, că văd aşa ceva.... 

(mulţumiri akriturii pentru scântei) 

Bătrânul rapsod se ţine tare, hotărât lucru, se va-ngropa cu filmul lui patetic. 

Gen olschooleanu' român-tankianu' nostru... 

E demn de laudă pentru că încă urechea sa mai e dispusă a auzi şi transfigura un Sistem al unui Jos Armenesc, cu ritmuri balansate fin fin fin şi instrumental pertinent, dar versurile întreţesălate aici parcă nu mai pot mişca nici măcar o muscă aşezată pe muşcatele balcoane ale Rozaliei cea cu priviiirea întoarsă mereu spre viitorul incert. Adică. Se mai poate crede că "tineretul din ziua de azi" o să se maturizeze în felul prescris de rime ca astea: "căror cruci şi căror Dumnezei, mieii-şi varsă sângele-n copite"?

Eu zic că trebuie să ai deja la activ ceva viaţă trăită pentru a înţelege asemenea poematizări. Dacă le iei de-a gata, fie cu admiraţie ca venind de la un mare înţelepţit, fie cu ignoranţă, ca venind de la un moş ramolit, te-ai cam rătăcit din drumul evoluţiei personale. Nu pot contesta minunea priviiighetorească din copiiitele de la minutul 2:05 - 2:07. 

Ce-i al Tudorului i-al Tudorului. Chiar dacă el nu se va opri, şi va vrea să îşi fure laurii, o firimitură din tot ce a cântat va rămâne undeva pitit, într-un ungher curat al inimii vreunei fecioare, ca ofrandă adusă unei vieţi închinate cântului.     

Şi totuşi, problema apare odată cu dinţii.

Păi alte vremuri au proslăvit maturizarea ca fiind exact lucrul blamat de cântecul acesta. 

Maturizarea fiind ceva relativ, creşterea dinţilor nu prea poate fi oprită.

De exemplu, paricidul în termeni freudieni, explicitează absolutismul acestui proces firesc: dacă îmi vor creşte dînşii, clar că voi muşca cu ei. Ce să şi fac. Ce e al meu rămâne al meu, muşcat sau nu. Dacă muşc şi nu mai e al meu, înseamnă că nu era al meu. 

Omul e singurul animal care regretă (spun asta regretând că sunt mult prea uman).

Dacă rămânem copii, ne putem distra de minune odată ce dinţii încep să ne cadă unul cîte unul, sau când mai mestecăm din greşeală vreo măsea.

Da, în copilărie am opţiunea să nu mă spăl seara pe dinţi înainte de culcare, ca să fiu mai bun cu văzduhul şi pământul când voi fi mare.

Sau, mai elevat, să-mi controlez instinctul de a muşca - în joacă sau nu, depinde de maniere - sfârcul primei iubiri.

Dar inevitabil cândva toţi oamenii vor muşca din ceva, din păcate poate din prea multe kebabutabuuri. Şi asta  nu animalic, ci omeneşte, ceea ce mult mai rău este, pentru că animalul ştie ce să nu mănânce.  

Deci miezul poetic al cântecului efectiv nu mai puşcă azi. E anacronic. Şi îmi pare rău, pentru că şi eu am fost anacronic. Şi de asemenea am fost la vreo câteva concerte Tudor Gheorghe. Vraja muzicii acestui om nu era puţin lucru. Cu o chitară şi fără amplificare ţinea piept la stadioane. Acum, între piesele dintre show-urile bine chitite magia dispare, "cuvintele lui goale ne doare", dar când melodia reîncepe, uităm şi iertăm şi intrăm cu inima bună acolo, de unde el încă mai poate ieşi, pentru a ne reaminti. Că totuşi ne mai stă în puteri să rămânem acolo, dincolo de mizeria zilelor noastre. E simplu, nu trebuie să blamăm, poate doar să o luăm mai uşor, în toate direcţiile. Oricum el ştie că tot acolo vom ajunge.

Mai revin la maturizare. Punct sensibil mie, mai ales în zilele de luni. 

Dacă bătrânii de azi ar fi fost tineri azi, cel puţin la fel de dinţoşi erau. Şi ce ironie a istoriei, tocmai din dinţii lor, mulţi tociţi acum şi aparent inofensivi, dar şi mai mulţi puşi la loc tenace, pe bani mulţi, din acei dinţi s-au născut prea multe grozăvii, cu care noi rămânem a ne lupta singuri, cât de curând...

p.s.

aaaah, de vreo jumătate de oră e ziua micilor Marii. Pentru toate cele neposomorâte, şi pentru a-mi răsturna toată teza şi a o spune pe cea dreaptă, iată! 

Unul dinte (sic!) cele mai matrafizice cuvinte româneşti: 

"...'geaba!"