Zilele acestea sunt preocupat exclusiv de teatru. De logistică extrascenică. Vin oameni noi, încep din nou acelaşi altceva. Contemplarea tranformării unor oameni de pe stradă în proprii lor actori. Teatrul viu e un sport tare greu. Îţi ia din suflet, sau dimpotrivă, îţi impune o nouă metodă lucidă prin care vei vedea lumile, de azi şi dintotdeauna.
Partea comică a paharului vieţii ar fi de preferat. Zmeoiu însuşi este o făptură a râsului pe întuneric. Accidentele din culisele firii fiind de nestăpânit, trebuie să fac haz scenic de orice necaz. Actul teatral este dus până la extremele sale cele mai private. Publicul e obosit oricum, nu mai sesizează nuanţele.
Şi de aici voi aluneca pe panta tragică.
Omenirea se îndreaptă spre propriul abandon total, făcut în numele individualităţii. Inconştientul colectiv a devenit o reclamă obsesivă. La tot felul de somnifere: click.
Omniprezenţa tehnicii maschează lipsa dinlăuntrul nostru. Şi când se va răsturna toată şandramaua, vom urca din nou o pantă rhea.
Dar mai există tragicomedie. Ce o fi aia. Şi eu vreau să inventez comicotragicomedia, ca sinteză hegeliană a fiinţei.
Zis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu