M-a impresionat că avea blana neagră, dar mai mult m-a cucerit cu privirea oarecum caldă şi sobrietatea ei căutată.
Se vedea că se joacă cu mine prefăcându-se atât de serioasă.
De asta nu mi-am putut permite să-i verific puţa.
Apărea de undeva din grădină, în răstimpuri doar de ea ştiute.
Fiind şi eu tot mai des pe acolo, venea la mine în poală la o cafea şi-o ţigară.
Totul în jur mi se pare acum otrăvitor.
Când eram mic bănuiam că am un vecin malefic, care otrăveşte animale ca să se distreze. Nu l-am prins atunci, şi nici acum. Şi el îşi face de cap! Sau poate nici nu a existat.
Undeva în vecinătate într-o clădire părăsită s-a pus raticid acum un an. După câteva luni i-am îngropat la maică-mea amândoi motanii, ceea ce m-a enervat cumplit.
Nu doresc să ajung să urăsc ceva anume. Şobolanii au şi ei rostul lor.
Task-ul meu este cum aş putea dirija energia pură ce răscoleşte totul în cale?
Când ne urcăm în barca vieţii, ni se pare că scopul nostru nu e să ne dăm cu barca, ci să ajungem undeva. Aici e toată buba.
Pe drumul lor, unii beau pepsi pe iahturi cu gagici, alţii pescuiesc din bălţi infecte crapi aurii, sâmbăta cu amicii la un pet, alţii vomită de rău pe mare.
După ce am citit cu atenţie ce scrie pe barca mea, am înţeles că energiile "negative" (ghilimelele nu pozitivează) nu trebuie neapărat direcţionate înspre exterior, ele pot fi asimilate ca provocări.
Munca fizică are ca efect îmblânzirea sentimentelor distructive, dar acestea se transformă cu timpul în noi obsesii. Adică nu e deajuns doar să munceşti ca turbatul ca să scapi de depresie, munca adevărată începe atunci când îţi laşi sufletul să te doară, fără frică. Durerea resimţită fără frică se transformă automat în plăcere. Iată altă capcană peste care am sărit.
Dacă ne deschidem cu naivitate fereastra spre lumina zilei, energia nopţii şi bezna fiecăruia ar putea cuprinde nestingherită întreaga atmosferă terestră! Actul de a ne aerisi sinele presupune responsabilitate.
Am trăit câteva zile într-o cameră de hotel luminoasă, dar fără să pot deschide fereastra. Dimineţile au fost aprige, de nedescris. Ieşeam la plimbare în piaţă imediat cum mă trezeam, lăsându-mi visele închise în cameră. Până la întoarcerea mea, se tăvăleau teribil pe tavan, claustrate, devenind spre seară cu totul altceva.
Personal nu mi-e clar ce anume avem de respirat şi dacă ştim cum se face asta. Ezit deocamdată să respir noaptea şi să vorbesc ziua.
Sunt un zmeoi-şobolan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu