Am cântat oamenilor. Printre ei, Zâna cu Cârja de Fildeş, al cărei obraz l-am sărutat în show.
A dispărut subit, cu mica mea ofrandă. Pe restul le-am lăsat lângă o bere plină în Argentin.
Apoi m-am plimbat în sufletul gol pe străzi, cu mintea calmă.
Căci: durerea este o iluzie.
O spun mulţi, cu diverse argumente. Durerea are nevoie de un corp, prin care se hrăneşte. Asistând fiecare dintre noi măcar o dată la manifestarea unui suflet îndurerat, putem spune că nu ne permitem pe moment să argumentăm. Ar fi cel puţin bizar să-i spunem unei mame îndoliate că se iluzionează, nu?
Avem aici un conflict, o dialectică subtilă. Pe de o parte avem acceptarea iraţională a durerii, ca daimon ce ne invadează sinele. Se poate ajunge chiar şi la perpetuarea voită a durerii, masochismul emoţional având cauze foarte complexe. Unele persoane par să-şi dorească foarte tare să sufere. Această dorinţă nu poate fi tradusă într-o perspectivă raţională.
Pe de altă parte, avem controlorii de bilete din transportul global metafizic.
Cei care ştiu că totul e iluzie, inclusiv durerea.
Dar a îndemna pe altcineva să înţeleagă acest fapt, este o utopie. Pentru că tuturor ne este dată durerea, destinul nostru este să o trăim şi să o transformăm.
Artistul, de exemplu, fără experienţele şi excesul durerii nu ar avea punţile de acces spre ceilalţi oameni. Ar funcţiona în gol, sau ar deveni înţelept. De aceea se spune că arta cere sacrificii, nu înţelepciunea. Dacă eşti deştept, nu faci nimic degeaba. Un "sacrificiu" este doar o şansă ca să te înalţi.
Adevărata iluminare se face fără efort. Înţeleptul are rolul de a ne arăta asta. Şi că durerea nu există.
Dar pentru cei care durerea e cea mai prezentă dovadă a existenţei (aşa-numitele suflete damnate), mesajul înţeleptului nu pătrunde dincolo de zidul ridicat din durere.
Artistul e cel care preia ştafeta, nu făcând suportabilă durerea (fado-uri, şi alte variante la îndemână), ci transformând suflete cu arta sa, depăşind limitele întunecate ale suferinţei.
Dar fără jos, nu ar exista sus. Durerea nu e calea, e procesul mişcării sinelui pe calea cea adevărată.
Ah, sunt conştient că strecurătoarea nu e prea fină şi cercurile astea ale mele vor începe să devină exasperante.
Oamenii au sau nu au nevoie de durere pentru ca ei să existe?
Poate credeţi că nu au nevoie nici de bani, de boală, de rău în general. Ăsta e crezul noii ere.
Dar din nou, e nouă sau nu era voastră, superoptimiştilor?
Ca şi cauzalitate metafizică, astrală să zic, ceea ce nu există nu e cu nimic mai prejos decât ceea ce există.
Practic, deşi e iluzie, durerea e sursa faptelor noastre, a tot ceea ce se petrece.
Teoretic ar trebui să acţionăm din libera noastră alegere, cu un sine eliberat de iluzii. Dar empiric nu se întâmplă asta, pentru majoritatea covârşitoare a oamenilor.
Deci prezenţa durerii (ca iluzie) este pe acelaşi rang ontologic cu faptul-de-a-fi(-prezent).
Personal, prefer destinul transformator al suferinţei (adică arta, creaţia), nu al negării acesteia (adică sofia, contemplarea).
De ani de zile, străzile Bucureştiului mă atrag prin ceva inefabil, foarte greu de definit.
Aşa am nimerit aseară la deschiderea barului BEAT, bar umanist.
Atmosfera a fost propice unor reflecţii foarte dragi mie.
Timp de 3 beri, monologul meu interior m-a purtat pe drum. Stăteam pe scaun înalt de bar şi zburdam liber spre sanfran.
Din cărţi şi mai ales de pe drumuri oricine poate afla că spiritualitatea beat se rezumă la cercetarea chestiilor simple ce ne rămân de descoperit pentru a trăi o viaţă vie.
Aseară am redescoperit unul dintre imnurile mele intime, Laughing Heart de Bukowski.
Râsul inimii e cheia spre simpla stare de a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu