Κατά τον δαίμονα εαυτού

Doamnelor şi domnilor, dacă ar veni vremea să dau seamă de credinţă, v-aş declara că de felul meu sunt agnostic teist. Deocamdată.

Spun agnostic pentru că omul nu-şi cunoaşte zeul, şi teist pentru că zeul există.

Şi spun deocamdată, pentru că până acum nu am avut ocazia să cunosc nicio divinitate.

Gnosticii propuneau posibilitatea cunoaşterii prin străluminările sacrului în profan. Misticii adevăraţi (da, în vremurile acestea trebuie accentuat pleonasmul penibil) poartă un mesaj ce izvorăşte din lumină.

Dar, nu este vorba despre lumina unei lămpi, sau nici măcar a Soarelui, ci de lumina interioară, a Omului.

Dar omul se întunecă înăuntru, şi deci cunoaşterea zeului devine tot mai puţin plauzibilă. 

Paradoxul pe care vreau să îl scot în lumină este că totuşi cu cât omenirea bâjbâie mai pe întuneric fără să-şi mai poată cunoaşte zeul, cu atât certitudinea că el există devine mai mare.

Mda, certitudinea asta paradoxală a luat, ia, şi va mai lua din păcate, forma fricii.

Cine are curajul să admită că exclusiv din întuneric se pot scoate diamantele ce vor străluci apoi în lumină, că răul e o parte din bine, că poezia e doar a omului, şalala lala, trebuie să admită şi că aceste şalala-uri nu-l absolvă de datoria de a încerca să fie bun.

După o preumblare printr-un cimitir plin de turişti, mi-am dat subit seama că Nebunia Omului devine tot mai scumpă, iar nicio poză nu rămâne aceeaşi poză... 

Poza celebră cu Jim mi-a dat ideea să-mi fac o poză cu ea, la rândul meu.
Şi să reflectez la curgerea timpului, care curgere îmi subţiază constant posibilităţile cunoaşterii zeului.
Kata ton daimona eaytoy - spre daimonul tău, însuţi.
În graba contextului, m-am trezit întrebându-mă cam prea simplu: de ce avem nevoie să trăim cu impresia că nu vom muri?
Dar m-am decis să mă deghizez iar în turist de cimitir, şi m-am pus pe făcut poze.

După o jumătate de ceas de boschetăreală cimitirească distractivă, m-am resemnat, nicicum nu am putut da de coşmelia lu'Merloponti. Secţiunea celebrităţilor de la litera M fiind bine reprezentată, dar cam ascunsă, am dat într-o aleeoaie cu cavouri standard, numai bună de recuperat pofta de viaţă.





Vedeţi cele 3 puncte din perspectivă? Ei bine, au devenit 3 gagici simpa, dornice să le fac poză.
Au plecat, iar viaţa mea nu a revenit.
Bine zice Starobinski: prin alchimia melancoliei, apa speranţei, pierzându-şi transluciditatea, devine cerneală de învăţătură. Cerneală bună de băut în unele momente.
Dar şi mai bine zice Skspr:
...that in black ink my love may still shine bright!