drama vieţii unui anonim

am găsit astăzi pe stradă o foaie mototolită.

am desfăcut-o şi am citit-o, apoi m-am întrebat cine o fi scris-o şi pentru ce.

pare o dare de seamă despre situaţia actuală a omenirii...

.....Astăzi trend-ul este să ai o relaţie deschisă. Opţiunile FB sunt elocvente pentru simptomul de care mă voi preocupa aici: „married, divorced, widowed, single, it's complicated, open relationship” Zic simptom pentru că pentru mine este stabilită certitudinea bolilor sociale.

În altă parte voi discuta despre fundamentele „sănătăţii” ca proiect al gândirii occidentale, dar aici voi sublinia că nu aplic grila moralităţii asupra nivelului de sănătate al unei societăţi. Idealul medicinii moderne a jucat un rol decisiv în a ne determina perspectiva asupra omului şi a lumii în care trăieşte. O societate sănătoasă este implicit o societate virtuoasă. Deci dacă spun că societatea actuală manifestă simptome ale unor boli, nu extind acest fapt până la a stigmatiza sau a propune soluţii aşa-zis salvatoare. Orice societate există pentru că a existat şi e de dorit să continue să existe.

Ne loveşte tot mai des expresia „relaţie deschisă” şi adesea chiar cei care sunt implicaţi în aşa ceva nu ştiu să explice cam care ar fi pentru ei diferenţa. Recunosc, nici mie ideea unei relaţii „închise” nu-mi prea surâde.

Primo, ar fi că deschiderea din interiorul unei relaţii presupune o libertate mai mare a partenerilor. Fiecare face ce vrea, atât timp cât totul merge. Foarte frumoasă intenţia, dar care sunt rezultatele? Uneori sunt spectaculoase, benefice, alteori groteşti. În principiu, „oamenii deschişi” doar se bucură de ce se naşte bun între ei, şi încearcă să evite constrângerile modelului conjugal tradiţional. Dar nu pot să garantez câţi dintre ei sunt deschişi cu adevărat.

Secundo, eu aş îndrăzni să afirm că singura deschidere semnificativă în plan erotic este cea în care ne asumăm legătura cu cineva anume. Şi că individualizarea necesară acestui act creator este anacronică: „te iubesc” a ajuns să sune naspa. Oamenii nu tolerează prea uşor aparentele închideri ale unei relaţii ideal-platonice, şi astfel rămân închişi în tot felul de deschideri concrete, dar nesemnificative: „stai chill”, „ce cool e băiatul”, „iată o femeie puternică”

Dar ce este o relaţie?

Oamenii au nenumărate feluri de a intra în relaţie unii cu alţii. Specific, când spun că „sunt într-o relaţie”, ei construiesc o reţea de comportamente, amendamente, beneficii, sacrificii ce se înfăşoară şi se desfăşoară toate sub numele de „relaţie”. Fiecare om cu modul lui de a avea o relaţie.

Oare există ceva universal valabil în orice relaţionare a unui cuplu?

Sau ne putem gândi la mai multe persoane aflate într-o relaţie? (cifra 2 find doar un caz particular?)

Argumente infailibile pentru a demonstra că doi oameni formează o entitate cu totul diferită de restul posibilelor modalităţi de relaţionare umană, nu cred că se pot găsi. Opţiunea de a trăi cu adevărat alături de cineva pare una morală, una dintre multe altele.

Şi totuşi.

Sensul descoperirii reciproce a fiinţei nu cred că se păstrează decât sub forma aceasta, a cuplului standard. Restul variantelor (cupluri gay, trans, queer, etc) sunt interpretări ale acestui sens primar. Atenţie, interpretările acestea au acelaşi statut ontologic cu modelul. Reamintind că nu e vorba de judecăţi de valoare, mă voi ocupa acum doar de acest sens primar al fiinţei, care se revelează reciproc prin relaţia Bărbat-Femeie.

Pare o banalitate a spune că un bărbat devine bărbat pe deplin doar alături de o femeie, şi reciproca. O banalitate enervantă pentru mulţi. Supremaţia duo-ului clasic El-Ea a fost înlocuită cu dictonul libertăţii erotice: „Love everyone as the One”. Personal nu înţeleg de ce dragostea universală ar trebui preferată celei particulare, deci sensul acestei fraze îmi scapă. Mai ales că universalul şi particularul nu se exclud. Dar prea des am auzit-o propovăduită ca să nu o remarc.

Deplinătatea la care mă refer nu doar că nu mai este la modă, ci chiar agresează regulile actuale ale jocurilor erotice. Legătura între cei doi nu se cere a fi făcută, parcă totul se încheie atunci când jocul devine „prea serios”. Şi aşa navigăm dintr-unii într-alţii fără să ne atingem vieţile, fără ca sufletele noastre să se deschidă spre celălalt. De ce este nevoie de această certitudine facilă? Jacheta mentală pe care o poartă fiecare în timp ce se adulmecă, nu este decât o metodă de a se proteja de complicaţii. Orice deviere de la acest scenariu lejer constituie un semnal de alarmă: „vezi că deja eşti prea aproape de mine, ce, doar nu vrei să ne căsătorim?”

Aparenta simplitate a jocului erotic de astăzi este contrabalansată de multitudinea de reguli şi procedee concrete de joc. În club de exemplu, trebuie să respecţi cu grijă protocolul, dar apoi reuşita e garantată. Reţeta e simplă, dar şi rezultatele firave. Tradiţionalist-metafizic vorbind. Asta dacă te gândeşti ce ar putea însemna să cunoşti alt om. Nu doar sex, distracţie sau bani.

La club, nu trebuie să fie altfel decât este la club. Dar problema este că nu mai putem găsi alte locuri unde să ne desfăşurăm forţele erotice metafizice. Pe vremuri, oamenii ştiau cum să împlinească nevoia metafizică de iubire. Viaţa era organizată şi privită altfel. Şezătoarea, hora, chiar şi seara dansantă de la clubul uzinei, cu invitaţi speciali de genul trupei Mondial, discotecile anilor '90, au fost ultimele bastioane ale relaţiilor umane puternice, de tip hard. Căsătoria, ca instituţie-sumă a tuturor acestor locuri (anticamere ale cunoaşterii interumane), a apus, sau măcar e înţeleasă soft.

Motivul este desigur explozia comunicaţională (telefonia mobilă) şi socializarea virtuală (FB)

Prezenţa existenţial-fenomenologică (comuniunea Eu-Tu) a fost înlocuită de iluzia comunicării (bip-ul tandru, sms-ul de dragoste) Consecinţele le ştim cu toţii dar nu cred că mai vrem sau mai putem schimba ceva.

Atracţia pentru persoana cuiva are şi dimensiuni iraţionale şi sensuri subtile, care sensuri fac legătura dintre cei doi, şi care nu pot fi traduse doar prin interesul manifest – sex, bani, sau putere, de orice fel.

Problema nu se va rezolva decât în timp, dar nu ca şi o naivă reîntoarcere la „omul natural”. Pentru că au mai existat tentative, şi rezultatele au fost dezastruoase. De exemplu Nietzsche: Supraomul nu poate exista, el nu este remediul unei societăţi bolnave. Dar CONŞTIENTIZAREA acestui simptom al societăţii – frica de a face legătura reală cu un alt om – este primul pas spre însănătoşirea reală.

Dacă simt că vreau să fac ceva pentru a avea o legătură vie şi totală cu cineva, faptul acesta nu e decât calea spre adevărurile ce zac ascunse în oricare dintre noi.

Dacă mi-e frică să cunosc aceste adevăruri, voi ajunge să mă simt oarecum veşnic parţial, legat de cineva fără să vreau cu toată fiinţa mea asta, şi atunci consecinţele vor fi dintre cele mai triste pentru amândoi.

Alegerea este a fiecăruia dintre noi, deşi nu putem face nimic altfel.