Noaptea Gândurilor lui Zmeoiu

Paradise Circus

It's unfortunate that when we feel a storm,
we can roll ourselves over 'cause we're uncomfortable
Oh well the devil makes us sin
But we like it when we're spinning, in his grin.
Love is like a sin my love
For the ones that feel it the most
Look at her with her eyes like a flame
She will love you like a fly will never love you, again...
AGAIN....









E noapte. Nixam somn. Am dormit ziua de azi, şi am visat că eram în Oslo, în autobuz. Şoferul îmi dădea în schimbul biletului nişte scoci să-mi lipesc pe fermoarul rucsacului, care nu era al meu.
Stau şi ascult la infinit piesa asta. Nu pot înţelege cum au compus nişte muritori aşa ceva divin. Deci se mai poate, Beethoven nu a fost ultimul. Şi Gui băiatul s-a băgat peste, dar nu a stricat. Mare răspundere să ajustezi cel mai preţios diamant.
Chitările adăugate au cel mai cald ton imaginabil. 
La minutul 5:58, după o pregătire inteligentă şi cel mai senzual "again" al Universului, se "dezlănţuie" apolinicul. Aşa mi-l voi imagina de acum. Totul la locul potrivit.
Recunosc că ascult obsesiv piesa asta doar din cauza vocii. Cu aşa un suport instrumental, Hope Sandoval pare că deschide pentru urechile noastre cu lejeritate porţile cele spre în sus. Vorbind despre cele de acolo de jos, culmea.






De mai bine de 10 ani, după ce am supraabuzat albumul lui Tricky "Maxinquaye", apoi "Quixotic"-ul fetei separat, visul meu suprem, profund şi intim era să o văd live pe Martina Topley Bird. În 2008 am avut ocazia să vorbesc cu ea după concertul de la Bucureşti, aşteptând la intrarea într-o toaletă publică. I-am zis total fâstâcit : "keep on doing what you do!"
Cât de stupizi devenim atunci când ne întâlnim cu zeii.
Mi-a răspuns foarte pe fază: "You too, but in the other room, please!" Am râs amândoi despre această întoarcere a sensului cuvintelor mele, incredibil cât de naturală şi aproape de mine a fost. Uite că ne-am făcut nevoile în acelaşi timp, şi eu care credeam că Martina Topley Bird nu poate avea nici o nevoie, pentru că nu e de pe planeta Pământ. 
După care am ieşit afară transfigurat puţin mult de tot, în urma şocului. Cât de firesc poate fi supranaturalul, de fapt. Nu-mi mai ajungea aerul din Fabrică, vroiam să respir ceva copăcei dintr-un parc îndepărtat. Dimineaţa, singur spre Gara de Nord încă nu-mi revenisem din extaz. 



Nu-mi mai permit acum să visez că aş sta la umbra unui ulm sau undeva, aproape de Hope Sandoval, la o discuţie despre vremurile astea. Sau cum ar veni draga de ea, la o cafea în Insomnia. Phuh.
Acum pot distinge nuanţe. Reţete ieftine, garantate de trupele mainstream insipide, faţă de numele mari dar totuşi cu esenţă. Poate că artiştii noştri preferaţi nu trebuiesc întâlniţi, cunoscuţi ca oameni. Sau, eu nu mai pot avea idoli pentru că în această perioadă sufletul meu simte pericolul ca magia muzicii să dispară.
Şi din 2010, de când ascult HELIGOLAND, puţine pericole mă mai pot prinde nepregătit. 
Când am realizat că înăuntrul acestui album sunt împletite flăcările Martinei cu valurile Speranţei Sandoval, şi că tocmai acolo pe insula fără copaci Strindberg s-a căsătorit a doua oară iar Heisenberg se plimba în căutarea quantelor lui fizice, am decis că trebuie să pot visa din nou, cel puţin cu aceeaşi intensitate, să ajung acolo.
E ora 3:24. Încă o ţigară şi sper să adorm cumva.
Totuşi.