Ca să începem cu bine să împreunalizăm acest dans presupun de la bun început că sunteţi atât de binevoitori a fi dispuşi să acceptaţi a viziona încă o dată dansul imediat după ce veţi termina această lectură doar în aparenţă interminabilă.
Armonica ca şi ca şi ca instrument diatonic nu mai are niciun secret pentru domnişoara Patricia. Dar nu muzica mă interesează acum, ci intensiatatea relaţiei corporale armonică-do-donşoară.
Ne aflăm pe Rua do Carmo în Lisabona. Patricia începe să cânte şi imediat ne putem da seama, ştim că ea va dansa cu armonica. Dacă totuşi unii dintre noi nu vrem să ne dăm seama, la secunda 10 Patricia dă cu privirea şi prim-planul de înţeles tocmai asta. Vezi poza de mai jos.
Dacă ai văzut-o atunci putem continua. Bine că am început bine împreună, de acum va merge mai uşor ca la început, ba unii ar zice tot mai uşor, cică pe clipă ce trece ar fi totul tot mai uşor.
Încă nu chiar continuăm, hai să fim de acord că suntem foarte aproape de a bate pasul pe loc şi apa-n piuă.
La mistica clipă din două cifre 17 Patricia ne zâmbeşte diafan şi de aici încolo avem cu toţii libertatea de a auzi ce vrem să iubim, ce minune că putem auzi, zâmbim când auzim că într-adevăr există ceea ce simţim în suflet, etc. (printscreen-ul ăsta, şi gata, da?)
Tempo-ul larg ne-ar putea induce în eroarea destul de previzibilă, de a crede că auzim o temă tristă. Forţa diatonică contrabalansează elegant aici până şi urechile cele mai pretenţioase. Acordurile se perindă în bucle feminine. Părul împletit simplu şi umerii goi se revarsă într-un veşmânt colorat care împreună văr constitui zona de întemeiere a dansului, pentru început.
În timp ce cântă, Patricia îşi lasă umărul stâng să cadă, pentru a extrage esenţa dansului. Dinamica va aluneca apoi spre piciorul drept, în care la răstimpuri se sprijină unul dintre colţurile armonicii. Mişcarea senzuală a corpului se manifestă deplin, fiind împletită în fenomen dar deobicei ignorată. Ajunşi aici, nu putem întrece fără riscuri peste graniţa impusă de practicile normative ale socializării. Dacă cineva cântă pe stradă, presupunem în mod normal şi normat că o face pentru a fi auzit, nu pentru a ne seduce. Aşadar cei ca mine, care se lasă de bunăvoie şi în timp record seduşi iremediabil de ceea-ce-se-vede-în-Acum, trebuie să ne oprim din a admira prea mult feminitatea. Însă poezia fiecărui gest nu ne va fi refuzată nicicând. Urmărind traseul indicat de neaşteptatele traiectorii ale privirii, Patricia ne invită la dans şi ne suspendă într-un pas ternar care deobicei tinde spre infinit. Sufletul omului occidental are suspecta tendinţă de a crede că poate valsa fără sfârşit. Primul minut trece şi tema îşi ia avânt. Pathos-ul creşte. Patricia nu aruncă, ci scoate priviri. Ce câteva ori priveşte în depărtare, undeva în stânga ei. Nu vom putea şti ce a văzut, să mergem mai departe.
Instrumentul în sine nu e de ici de colo. Acum un secol, în 1914 Giacomo Castagnari şi-a făcut atelier. Până în ziua de azi, instrumentele se nasc după aceeaşi tehnică manuală. Şi aşa armonica asta ne trânteşte un sunet cristalin de putem rămâne liniştiţi în tablou. Patricia ştie la ce cântă.
Inevitabil am ajuns la sânul ei drept. Apare şi dispare după armonică şi din cadru. Mişcarea în sine este dublată de mişcarea telefonului cu care se filmează. Patricia ştie că este filmată. Melodia curge, totul alunecă lin în briza Lisabonei. Ar trebui să ştim cu toţii asta din start.
Iată-ne ajunşi la zona de interes. Pomeneam de colţul armonicii care se va sprijini pe pulpa dreaptă. Corporalitatea dansului presupune o angajare tactilă aproape involuntară. Degetele îşi văd de treaba lor, dar felul cum se realizează din braţe îmbrăţişarea cu armonica instituie un grad semnificativ de atingere fizică. Dansul are destul pentru a fi perceput şi simţit ca atare. Mişcarea genunchilor manifestă foarte subtil nivelul implicării emoţionale. Nevoia de a urina, care deobicei ne-o reprezentăm prin strângerea genunchilor, fuzionează ca şi gest cu nevoia de a exprima, de a extrage dinăntru sentimentele. Grimasele deasemenea, ar fi un indiciu destul de clar că Patricia oarecum face efortul de a scoate ceva din ea, de a lua de jos din stânga o greutate invizibilă, dar perfect audibilă.
Şi vine şi clipa primei atingeri mai intense. Bărbia Patriciei atinge armonica, cu o tandreţe cum numai relaţia profundă cu instrumentul ei o poate oferi. O atingere pe cât de involuntară, pe atât de familiară şi necesară. Spre sfârşit, dansul culminează (ca orice dans, aş spune, dar o las pe altcândva) cu un sărut inefabil.
Putem vedea atâta recunoştiinţă (oare aşa e, cu 2 de i?) încât ne putem duce la catedrală acum la concertul corului vocilor misterioase bulgare bătrâne. Vechi ca ideea de mumă bună.
Iarăşi fug prin oraş, nu după fete, ci după ideea de punctualitate. O fi mai bine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu