Despre inconturnabilitatea Amocului

Nu mai fac flotări și nici tracțiuni de ceva vreme. Scriu aici ca să țin minte când am fost un mare leneș. 

Tocmai când începusem să resimt primele rezultate benefice în corectarea posturii, iată s-a schimbat vremea și a venit toamna - cu un cer apăsător, la propriu. PPPP. Cele două palete pe post de palmele mele sunt ultrareceptive la orice schimbare de presiune atmosferică. Viața e Lucru Manual în fiecare clipă, vorba ceea. 

Astfel că nu mi-a mai trecut prin minte să mă întreb care o mai fi viața lui Zmeoiu'.

Nici el nu a dat vreun semn de câteva luni, hmm, plouă, minunat, plouă minunat, ce pana mea să mai scriu. Ar fi o idee să mă teleportez chill în Nemărginire și să bat de peste nori la ușa folderului lu' Zmeoiu. Zis și scris, am ajuns iată ce liniște.

Aaa, acuma realizez, poate ne-am îndepărtat și din cauză că eu timp de un an nu m-am mai uitat deloc la filme. El mereu a fost un mare cinefil, unica mea sursă de încredere, cum să-i explic că orice film îmi pare azi a fi pierdere de timp? 

Tocmai am intrat pe furiș în hruba Zmeoiului! 

Mă bucur că nu e acasă, voi profita de ocazie! Îi pot scormoni în liniște prin chițibușuri. Dar trebuie să rămân cu urechile ciulite, să aud dacă vine înapoi acasă. 

Ia să vedem - 

Primul lucru care mi-a atras atenția este bineînțeles jurnalul. Sar direct în lectură, să apuc să aflu cât mai multe. Desigur că nu am deschis la întâmplare, ci la 

*****

3 oct, 2020 - Sibiu

<<<<<<Am pornit sâmbătă pe înserat spre civilizație, cu ghiozdanul plin cu beri, hotârăt să văd cât mai multe dintre expozițiile NAG-ului de la oraș. Kumm-necum, a apărut NL!!!! Din nou și cu tipica ei atitudine keep on ravin', de te-apucă fresh-uiala, că doar de aia e Noutatea Lipsă. Am vorbit mult, după mult timp, astro-lemne-fine, câteva ore sublime. I-am mărturisit că m-am bucurat din (prea)plin de vara anului 2020, sub forma ființării offline, adică a traiului pur și simplu; that real life despre care nu se prea pot spune multe, căci prezentul e, Supra-Trecutul nu mai e, iar viitorul nu e. Ce e, e. Cam atât se poate spune, dac-ar fi să fi fost din Onești. Altceva nu e de spus, decât eventual după fapt, adicătelea icișea povestite cât de cât, nu neapărat cum s-au întâmplat.

...până am reușit cu greu să-mi dau seama că am trecut cu bine și prin vara anului 2020, deja eram la mijlocul lui octombrie. Pădurea s-a colorat turbo nu altceva, semn că vine curând și vremea ciupercilor și tuturor poamelor Gaiei. Timpul, babaul suprem, e o roată mare de cașcaval, disponibilă pe raftul bio de la Lidl. De fapt, Timpul e o mare păcăleală, din punctul meu de vedere. Un punct în afara timpului, da. Modul pre-setat de a ne duce traiul ca și cum ar exista o linie a timpului este cel mai dăunător vieții vii, vieți viii, ix, x, xi, xii, xiii, Ființării însăși, ce mai. Ce octombrie.

Am observat vara aceasta că sufletul mi-e pus pe zburdat random pe coclauri, cu oameni sau fără, și că mă asortez instantaneu cu dozele de bere: să fie verzi-albastre, indiferent de marcă. Aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit, începând cu 15 mai, au băut și ei bere, dar neasortată, nu ca mine. Un alt lucru minunat despre mine, de pe urma căruia sufăr inconturnabil, ar fi că deobicei mă îmbăt primul pe oriunde merg, fiindcă nu mai am răbdare, mă plictisește totul și trebuie să ies din decor.

Prima oprire, am ajuns cu NL la galeria lui Dragoste. Am povestit, am privit, am pornit mai departe pe Tribunei la Artă non-stop - o gașcă vine, una pleacă, urc pe scară o mică prințesă și în continuu în continuu îmi zic "îmi pare rău că nu m-am putut coborî la înălțimea așteptărilor tale" o frază fără legătură sau poate are legătură cu ultimul film trăit nevăzut, hmm, rămâne de văzut, unde am rămas cu itinerarul, unde e NL? A, aici, ăăăă, hai să mergem la Casa Marchesini. Pe drum mă bucur de aerul tomnateq, cum va fi la iarnă, am un feeling bun deși parcă nu prea am motive, iote că m-a luat puțin în freză berea-vinul, gândesc prea mult. Strada Nouă, Orașul de Jos, ce rapid am ajuns, să intrăm să privim.

Le-am salutat la intrare și pe cele 3 grații, aceleași și mereu altele, căci de câțiva ani mi-am dat seama de fiecare dată că ele trei umblă mereu împreună.

Apoi am între-închis puțin ochii, ca să pot vedea mai clar. Câteva zâmbete, câteva clipe. Totul trece.

Oamenii, viii, se bucură când sunt laolaltă, asta se poate spune fără îndoială. E o adevărată bucurie să întâlnesc alți oameni. Dar dacă bucuria aceasta este prea mare dintr-a mea direcție, echilibrul se va strica, iarăși, ca de atâtea ori. Simt cum cunoștința mea scade, alunecă încetissim dar inevitabil înspre gaura neagră a uitării.

   

Straie colorate, oameni colorați, poveștile oamenilor, mai mult alcool, vine miezul nopții peste itinerarul nostru neterminat - așa că fuga spre Atelierul de Rame - cu luna plină și NL încă în câmpul meu perceptiv, e tot mai diminuat prezentul, Timpul aproape dispare  - din păcate, nu visez, ci accidentez o ramă - semn că tre să revin cumva 

 

dar visul mă duce unde vrea el, revăd un perete, revăd chipuri, multe fețe familiare, altele deloc, unele sculptate de Roxana, altele fotografiate pe neve, chipuri aranjate în pentagramă să se privească reciproc indefinit, sunt tot mai aproape de somn, ochii au văzut destule, ar fi timpul să >>>>>>

*****

14 oct, 2020 - Sibiu

<<<<<<<<<

- ce faci, dormi?

- nu, - mă gândesc

(cel mai tare banc) 

Stau cu ochii în perete, mă bucur să simt că exist din nou.

- Trezește-te, hei, haide trezește-te...îmi spuseră Oamenii; și iată-mă, din nou, după câteva zile, în jurul unei mese rotunde de piatră de Ezra. Așa am căzut din nou, și mai abitir, într-un fel necunoscut de resemnare. Apoi somnul etilic, când personajul acesta pervers cu care mă lupt de atâția ani apare din senin, de sub fața mea. Amocul, cum voi numi de acum înainte acea stare din adâncurile mele, care atunci când se plictisește, vrea să distrugă tot, ca un copil, până ce toată preajma sa devine razna.

------

------

------

Mi s-a părut că aud mișcare de pași, așa că am închis repede jurnalul Zmeoiului și am închis folderul.
Am decis că mare lucru oricum nu am apucat să pricep din viața Zmeoiului. Amocul ăla despre care pomenește, ar merita mai multă atenție. Dar mai bine să ies pe afară la o plimbare la marea întâmplare. Culorile își cântă chemarea, acum în octombrie, apoi vine sezonul alb-negru.