Deîndată ce s-a aflat departe de tărâmurile natale ale Nemărginirii, Zmeoiu' și-a reluat forma umană. A decis că a venit clipa să încerce să fie om. Un om cu o oarecare voioșie, dar preumblat pe la genuni, pe nume Andrei (ακα Gαs Ααlsmeer - asta e o poveste în sine, deocamdată aici iată cât de prematur se închide paranteza).
Oamenii, prin natura lor umană, vorbesc limbi diferite.
La început au fost limbile străine, apoi limba din cerul gurii. Apoi ceasul, și la urmă de tot clipa cea dintâi.
Ca să poată fi numiți/numite animale sociale, oamenii nu se pot abține să nu vorbească unii cu alții. Inevitabil, asemenea unui silogism, la început și deloc din întâmplare, oamenii vorbesc limbi diferite; așa se întâmplă și va ține un timp oarecare, până ajung oamenii să se cunoască (fără să se înțeleagă).
Ca să poată fi numiți/numite animale sociale, oamenii nu se pot abține să nu vorbească unii cu alții. Inevitabil, asemenea unui silogism, la început și deloc din întâmplare, oamenii vorbesc limbi diferite; așa se întâmplă și va ține un timp oarecare, până ajung oamenii să se cunoască (fără să se înțeleagă).
- Helllo!
- Helou!
- Helio?
- Folio.
- Ă donde estem weast-um?
Zmeoiu știe din naștere toate limbile Pământului, dar Andrei se pare că nu-și mai amintește decât câteva frânturi de gramatică frâncușă.
{povestea cu Frâncușa Podlasiei merită [o mențiune specială (cu altă ocazie)]}
Gândurile lui Andrei nu rătăcesc nebunește, ca pulsificațiunile mentale ale Zmeoiului.
De fapt s-au cam rărit de-a dreptul, ele gândurile. Mi-nu-nat.
Căci în drumul zilnic spre muncă, Andrei are revelații, uneori mereu.
Non-verbale, toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu