După îndelungi răsuceli, am ajuns la concluzia că trebuie să îmi iau rămas bun de la multe poveri ale Supra-Trecutului. Le purtam până azi cu plăcere, dar nu prea avea sens ce făceam. Prezentul mi-a arătat deloc suav azi cât de fragile sunt cele mai puternice impulsuri ale noastre. Credeam că ştiu ce fac, dar nimic nu rezistă fără conexiunea cu exteriorul bulei în care ne naştem. Mai ales că e o modă acum să ne bucurăm de singurătate, ca şi cum minţile noastre sunt făcute să doarmă.
Viitorul îmi este suspendat în aceste clipe aparent dureroase, în care nimic nu se mai lasă mişcat. Totul în jurul meu aştepta să fie mişcat de voinţa mea, care iată s-a oprit şi ea, obosită de victoriile ei previzibile. Şi poate miracolul cosmic pare să însemne tocmai nemişcarea totală. Când rândurile acestea vor îngheţa, când niciun surâs nu va mai avea rost, nici mirosul de tei, vindecarea va însemna vidul suprem. Tristeţea generată de contemplarea atotputerniciei entropice a nonsensului e o formă de mişcare, deci nici măcar trist nu mai pot fi. Cumva, parcă nu mai avem voie să fim oameni.
Pentru a avea dovada că ştiu cum e schema cu la vida ludica, voi scrijeli acia, acum, un ADIO frecţiilor environmentale de pe orice nivel mă vor atinge, pentru a putea lupta mai uşor cu ele în viitor, când vor lua forma unor noi idealuri. Le voi putea decarta în seama neajunsului de a te fi născut lucid.
De ce Zmeoiu era idealist până azi, e o altă poveste. Aceeaşi poveste, etern întorcându-ne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu