Cei Guevara nu dorm - ep.1 & 2

Începând din 1 septembrie, păşesc timid pe calea Purgatoriului Mnemotehnic.
Nu e rău să îmi depozitez aici câteva amintiri, repere ale verii 2012, mai degrabă reinventate decât trăite.

1. Cetatea de Baltă

Exact în mijlocul lunii iulie, m-am trezit parte constitutivă a unui trio insolit, cu destinaţia Cetatea de Baltă.
Psihicul meu era într-o stare de luciditate specială, în care apreciam esenţa unui drum mai mult decât destinaţia, în speţă festivalul Cetăţi Dacice etc. Tema caracterului dacic al ariei judeţului Alba mă interesa dinainte, dar era doar o temă, nu mă aşteptam ca organizatorii să prindă rădăcina neamului - prin concursuri de haltere, rockeri şi un fel de nimfe-dochii-cu-rochii aduse de la oraş.

După ce ne-am lămurit cum nu stă treaba cu festivalul din cetatea bălţii, respectiv fostă-dacică, am vizitat preajma domeniului, ronţăind lejer niscaiva covrigi cu karmă maternă, apoi ne-am cam întors înspre Vauban Bălgraduţu.
Un minunat moment am primit cadou la plecare, cu întoarcerea vacilor.

O gaşcă de oameni, înainte de a uşura laptele din ugere, povestind la coada vacilor ce cum, care-i faza.
N-aveau ei treabă cu festivalul dacic. Ca şi noi, dealtfel.

2. Space Camp Mândâc 2012

Ei bine, pe la sfârşitul lui iulie lui lui, eram deja perpelitus pe dinăuntrus. Trecea vara, şi eu dormeam pe mine, deconect-r-at de felul meu precedent de-a fi. Nu-mi găseam locul pe lume, citeam cărţi prea tari pentru depresia mea şi poate de aia aveam accese de nonsens pur, urmate de timor panicus de-a dreptul. Pustiul din suflet acapara orice cuvânt, se căsca o prăpastie infinită între mine cel viu şi mine cel vizibil....

Deci pe acest fond sonor am zbughit-o val vârtej vâlvoi spre Republică, undeva pierdut în Moldova, la Mândâc; acolo unde ştiu că pot recidiva mereu, când e vital să mă salvez de mine însumi.
Drumul până acolo e relativ o aventură, trebuie să îţi câştigi mereu un loc, ca să te poţi menţine.
Mijloacele de transport moldoveneşti sunt o experienţă corporală unică, un adevărat asediu al intimităţii.

   Primo, instinctele mi-au revenit inevitabil la viaţă, mă simţeam din nou un taur printre vaci. Partea proastă e că parcă eram toţi pasagerii nişte vite bune de dus la tăiat, dar nu era cazul să mă stresez. Viaţa merită apreciată chiar când pare că îţi dă o palmă. După un rotocol prin Chişinău, de la Gara nord la gara Sud şi înapoi, am pornit spre Drochia. Anul trecut fetele de pe stradă m-au impresionat cum şi-au păstrat intacte rădăcinile celtice, necunoscute necunoscătorilor, plimbându-se în jurul meu ca nişte dropii magice, ca nişte spice aurii cu plete aurii şi zâmbete aurii. După ce am cumpărat de la chioşc nişte Doine ţigareten Sie cum ar veni cu un ron jumate, am aşteptat rata Drochia-Mândâc: iaca-am-ajuns.

 

De la început, revăzând parcul părăsit, cu aura sa inefabilă, am avut bănuiala că poate mai sunt şi alţi deprimaţi, oprimaţi, dezactivaţi, netineri ca şi mine. Din Space Camp-ul din anul 2011 nu-mi amintesc decât că eram foarte obosit. Am prins ultima zi din tabără, după un autostop de 10 zile Londra-Mândâc. Am avut parte şi de o întâlnire - să zic htoniană - cu Ohanovici...
Dar anul acesta eram mai pregătit, alături de un prieten vigilent, şi bucuroşi că am ajuns, deodată şi laolaltă cu ceilalţi, am dat bice la treburi - plenare, chiuituri, fiecare cu ce suntem.

 
Desigur, tema camp-ului, spaţiul, a prins contur de la început. Există nevoia de spaţiu intim, care spaţiu dacă îţi lipseşte, şi nu eşti pregătit, te poate pune la mari încercări, fie şi în cadrul mirific al conacului boierului Ohanovici. Eu personal m-am panicat la ideea că trebuie să fiu alături de atât de mulţi alţii. Ceream un spaţiu mai larg, în sinea mea, dar şi fizic. Ceilalţi mă sufocau, uneori. Eram cu toţii peste tot, tot timpul.

  ...totuşi, tensiunile se pierdeau miraculos 

pe cărările labirintice ale parcului, spre izvorul curăţat de noi...

...sau purtat departe de caval şi tilinci, seara la foc. 

Un lucru util prăpastiei din sufletul meu a fost hrănirea organizată. Fiecare masă mă îndestula, nu neapărat prin mâncarea bună ce-o duceam la gură, ci prin conştientizarea clipelor preţioase la care participam, acele mici detalii care mă umpleau de emoţie umană. Umană, umană...

 De când m-am născut, sau măcar de 20 de ani, nu îmi mai amintesc să fi trăit o săptămână întreagă fără dragile mele gânduri inutile. Asta o fi explicaţia pentru impresia lăsată de plaiurile Moldovei? Nu cred că altcineva ar fi fost la fel de impresionat în locul meu. Sau poate din cauză că am jucat fotbal în fiecare după-masă, corpul meu s-a deşteptat din atrofia generală la care l-am condamnat pe nedrept, şi mintea de asemenea?

Eram fericit, ca pătratul din cercul din pătratul din cerc

Hei, dragii moşului, iacă nu-i uşor să fi zmeoi, pentru că vechile mele spirite interne, autorăzbunătoarele, rusalcele de le aud mereu, s-au revoltat. Într-o seară, cineva făcea spectacol cu foc, şi ceilalţi din mine, dansatorii nebuni, au vrut să-şi aducă jertfă modelele lor spaţiale, încolăcindu-mă pe mine însumi mă mî, prea subit, la picioarele jongleriţei, aşa cum mai făcusem altădată în Berlin. Dar spontaneitatea stilului meu multipolar de viaţă, aşa numita mea capoeira-transilvania nu e compatibilă cu alte stiluri, astfel că un copac mai binevoitor mi-a oprit jocul, julindu-mi tandru spatele.

Cântările în jurul focului m-au dus pe culmile extazurilor sonore, dar spre final, puţinul meu psihic sănătos, disponibil abia de câteva zile, m-a deraiat iar. Într-o noapte, îmi amintesc că închinam ininteligibile imnuri lui Dionisos. Luptele mele recent câştigate, liniştea de care aveam parte şi mă bucuram, noile mele principii bifate prematur, adică traiul cu tot felul de limite aparent acceptate, s-au volatilizat. M-am transformat la loc în monstru, pentru că eram prea încrezător şi astfel am pierdut (surprinzător?) în penultima seară, 17-0 scorul metafizic, după ce-am ras un kil de kerosen, degustând din 3 feluri de samagon de la sătenii din Iliciovca...din nou, decăzusem în extaz, cu genunchii şi nasul pe pământ grohăiam spre zorii zilei, cu ukulelele pe hardcore vibe, nu-mi păsa decât de clipă, de flacăra înălţătoare şi coborâtoare a Universului, eram o sferă de nepătruns.

.......(poză indisponibilă).....

Am cântat până am rămas fără nimic.

Nici timp, nici spaţiu. Oamenii parcă se fereau de mine, în loc să mă felicite!

Dificile momente, după ce flacăra se stinge.

Vorba poetului, 

"blow the wind the leaves on this side 

 the singers are chased away"

Dar a venit şi momentul plecării.

Nu s-a supărat nimeni pe mine, în afară de mine.

Tot nu reuşisem să aflu, să fiu altceva, decât un zmeoi.

Singur, în bătaia vântului....

 Am mai zăbovit câteva zile prin Chişinău, vizitând parcuri, muzee, făcând jamsession-uri cu ruşi, cu bere ucraineană, cu oameni calzi ca pâinea-domnului. 

Când ne-am reobişnuit cu asfaltul, ne-am dat cu toţii prin oraş. Chişinăul are pomi, nu glumă. Şi glume peste tot. Râdeam ca un copil, la expresii ca "reparaţia încălţămintei". Moldovenii păstrează contactul cu izvorul limbii, înţelegi mai clar tot: ciao cacao!

 Ca urmare a dezastrului meu dionisiac şi a imposibilităţii de a fi trezit, prietenul meu a plecat cu o zi înainte, aşa că pe drum înapoi am avut timp să reflectez. Să fac faţă realităţii, cea de care fug dar la care inevitabil mă întorc, cu gânduri noi, la fel de inutile...

...cei Guevara nu dorm!