...O! inima-mi adevărată fu, nu ştii,
Deşi pare prezentă, flama-mi scade
De tine să mă rup ce greu va fi
Ca şi de sufletu-ţi ce-n pieptu-mi şade...
Lipsa totală a numelui poate fi relativ uşor practicată astăzi. Anonimatul a devenit chiar şi un mod de viaţă. Pseudonimul înseamnă a crea ceva şi a semna cu alt nume, deci a spera totuşi la o colectă indirectă de lauri. Ca reţetă, misterul pseudonimului atrage uşor (vezi Banksy), dar pe mine mă preocupă anonimatul. Pentru că obligă la abolirea ego-ului. Să creezi ceva doar de dragul creaţiei, să nu laşi semnătura. E foarte greu în momentul ăla când vezi creaţia ta încheiată.
Şi ajung la dragoste, atunci când rămâne anonimă. Absolut cea mai plenară şi mai riscantă formă de iubire.
E sublim să te bucuri de prezenţa cuiva fără să trebuiască să cunoşti decât acea prezenţă.
E riscant dacă te vor cuceri temerile - ştim că nu va dura.
Mai ales când se manifestă în alte planuri decât pe Scenă, cum îi plăcea să-i spună Skspr vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu