Fără pământare

M-am plimbat singur prin oraş ieri.
Am trecut pe lângă schela unora, drişcuiau de zor faţada unei case vechi, renovată fain.
S-au uitat la mine, şi unul a comentat - "ăsta-i elvispreslist de ăla".
Deşi am zâmbit amabil şi am trecut mai departe, trebuie să scriu acia că m-am enervat puţin.
Cum adică? Dintre toţi eroii din istorie (grosier!), tocmai pe Pelvis Restley, mega-genunchistul anilor '50, l-a chitit drişcarul pentru înfăţişarea mea? Mi-am zis în minte că sunt prea suspicios, nu semăn deloc, nu am cum să fiu atât de, atât de...

Electizant final, în mod cert Elvis nu era pe lumea asta în clipele alea. Sau poate nu avea pământare la microfon; am primit şi eu în bot flash-uri dinalea.

Acum o să mă răs-gândesc spre altceva. 

Mai pertinent ar fi ca cea care ne sus-poartă pe toţi, să fie numită aşa: Pământa. 

Masculinul din limba română nu-i cuprinde esenţa, în cazul acestui substantiv.

Restul limbilor (engleză, franceză, rusă, creolă haitiană, etc) desemnează Pământul ca entitate feminină.

Nu-i mare bai, nici românii n-o concep altfel pe Gheea, doar atât că-i spun Pământ. 

Nu se pot extrage sensurile cuvântului pământ, decât din sărăcia latinescului pa(ve)mentum, fireşte (romanii pavau peste tot pe unde călcau, zicând apoi că-i pământul lor...)

Planeta Pământ nu e doar pe unde călcăm, şi reprezentarea ei, în ansamblul culturilor lumii, duce inevitabil spre genericul pachamama.   

Legăturile mele nebănuite cu Pământa se manifestă la nivel de aluat primordial intern, precum în zicerea: "suntem toţi o apă şi-un pământ". Sunt pământos, mă mişc greu zilele astea. Trece cuvântul ca vântul peste gândul acesta. Mitologic, avem povestea apocrifă cum că înainte de ruperea din coasta sa, Adam convieţuia cu Lili, din acelaşi pământ făcută ca şi el. Poate de aceea nu i-a convenit cum se spărgea în figuri în jurul ei băiatu'... dar Faţă-Pădurice le ştie mai bine, el e cu de-astea.