Mike Patton dimineaţa la radio. Mare performanţă pentru radio-românia-cultural.
M-am redezmeticit cât de repede cu o cafea, plin de idei. Am ciugulit câteva firimituri din ultimul vis.
Eram într-un spital, totul alb, ca în orice vis cu spitale. Trebuia din clipă în clipă să intru în operaţie, ajunsesem la cuţit, vorba aia. Spaima din vis îmi accelera nu doar bătăile inimii din vis, ci şi celei aşa-zis reale. Am realizat cât de firavă e ultima, legătura dintre cele două inimi ale mele se putea rupe în orice moment. Stăteam speriat pe puntrea dinte cele două lumi, nu la fel de iluzorii, dar nu puteam alege încotro să-mi revărs realitatea.
- Ce cuţit dom'le, lăsaţi-mă să plec, nu am nevoie de nicio operaţie! îmi venea să strig, dar vidul alb din jur nu-mi amplifica groaza.
Am dedus disperat că aş putea opri visul. Din moment ce în vis ştiu despre inima mea de aici, aş putea să visez altceva, mai convenabil. Iată, imediat mi-au şi revenit inimile la loc.
- Domnule Zmeoiu', weekendul trecut aţi mâncat în fiecare amiază câte un durum tavuk doner cu mult ardei iute. Chiar dacă aţi încheiat prânzul cu ayran, faptul că a fost foarte cald afară v-a afectat iremediabil sistemul digestiv. Trebuie să vă operăm. Vă vom anestezia complet, vom scurta doar puţin de tot colonul, apoi vă veţi trezi fără durerile înfiorătoare care v-au adus aici.
Priveam 6 ochi ce mă priveau. Nu înţelegeam cum adică trebuie să fiu operat. Deşi eram legat de pat, mă simţeam perfect. Nu-mi aminteam să mă fi durut vreodată ceva, mai ales colonul!
Ahaaaa, mi-am amintit bucuros, ce bine că visez!
Îmi place ardeiul iute, recunosc. E un aliment interzis în dieta mea, tocmai de aceea nu pot rezista tentaţiei de a devora vreo 2-3 ciuşte din când în când. Astfel, în Istanbul mi-a fost imposibil să mă abţin. Dar nu păţisem nimic. Ca tanti aia din reclama la bifidus, de-şi trecea zâmbitoare palma în jos peste abdomen, cu un gest liniştitor. Asta-mi era realitatea, dar în vis, doctorii erau deja cu bisturiele pregătite! Devenise imperativ ca visul să ia o altă direcţie, acum! Hm. Nimic, deocamdată nu puteam schimba firul întâmplărilor.
Nu-mi simţeam corpul, puteam asista la operaţie detaşat de el.
Totuşi, frica mea dispăruse, curiozitatea luându-i locul. Am inspectat sala de operaţii. Într-un colţ, câteva instrumente.
Doctorii verificau dacă anestezia şi-a făcut efectul. De probă, o tăietură în abdomen. Priveam uluit înăuntrul maţelor mele, nu mă durea deloc. Din câte ştiu, colonul e pe acolo. M-a lovit un nou val de panică la gândul că se va tăia din mine. Între timp, una dintre asistentele doctorilor, o tânără rotofeie, a luat o chitară de aia exotică. Am început să ascult o melodie de m-a adormit pe loc.
Începe un vis în vis.
Umblu noaptea pe nişte străduţe, în Istanbul. Caut ceva, dar nu ştiu ce caut, ca deobicei când sunt treaz.
Ajung la un turn, înconjurat de turişti tolăniţi şi localnici care cântau, povesteau, pierdeau timpul toţi laolaltă.
Beau şi eu rapid câteva beri, îmi cânt doina acompaniat de turci, până răsare soarele şi apare Murat. E cel care vorbeşte despre piatră în filmul Crossing the bridge. Îi spun că nici nu l-am văzut, nici nu l-am trecut. Ne înţelegem bine cu privire la Univers în genere. Mergem să cumpărăm de la non-stop 2 sticle de vin, ca să putem povesti. Pe drum, strecurându-ne printre miile de turişti mangă prin baruri, îmi aduce la cunoştinţă că turcoaicele sunt greu de atins. Printre hohote îi spun că nu caut să ating turcoaice, la care el face o pauză lungă, cu subînţeles. Ca să ne scoatem din ceaţa gândurilor, îi spun clar că nu caut să ating nimic, fiind atins de fiece val de marmură al mării ce se aşterne la picioarele noastre. Râdem amândoi de accesele mele de lirism, previzibile dealtfel.
Muzica sună în continuu în Istanbul şi culmea, Murat are un studio de înregistrări. Când am intrat înăuntru, asta căutam, ştiam. O casă plină de intrumente şi un pc-rachetă cu care să le înregistrezi.
Prima oară pun mâna pe o chitară fretless. Murat e un jazzman fin, apreciază folclorul românesc. Din stiva de saz-uri, aleg la întâmplare o bağlama şi jamuim politicos vreo oră, după care ne îmbrăţişăm ca fraţii şi plec subit, panicat de sentimentul că am uitat complet de trecut. Experienţa prezentului continuu cere pregătire, şi doream ca visul să se oprească aici, în vârful ăsta.
Am revenit în visul din spital, în salonul post-operatoriu, unde asistenta rotofeie îmi descânta la ureche lângă pat în timp ce dormeam, visând visul de mai sus. M-am trezit şi am întrebat-o unde sunt - a zâmbit înţelegătoare. Mi-a spus că pot să plec, dar să evit excesele, vindecarea mea încă nu era completă. Am căutat ieşirea din spital, după câteva minute toate culorile realităţii mi-au revenit în faţa ochilor.
M-am trezit complet abia după o analiză atentă a conştiinţei şi percepţiilor: sunt în ţară, într-o crâşmă de gară, aşteptând autobuzul şi privind la televizor. Mireasă pentru fiul meu, reclame. Îmi dau seama că din visul ăsta nu mă pot trezi, e ultimul strat al realităţii. Decât dacă o să mă culc în autocar, dar tocmai beau cafea, deci probabil am alte planuri pe ziua asta. Hmm, oare unde vroiam să merg?
La tv, după reclame, moderatoarea ne îndeamnă să ne întoarcem la oile noastre, adică la Dragoş şi Cornelia (parcă). Vedem cum oile astea două se ceartă în hamac, fiind regizate şi montate ca şi cum s-ar certa doi îndrăgostiţi. Cât de diferit mă credeam eu, când mă certam! Credeam că am motive obiective, că am dreptul să îmi susţin perspectiva, că la urma urmei e chiar mai distractiv să te cerţi din când în când...
Mi se face greaţă puţin din cauza cantităţii de real pusă în show-ul ăsta care năvăleşte peste mine ca un tanc - printre rânduri se pot citi premisele de barbarizare ale emisiunii, şi e timpul să ies din crâşmă, chiar dacă e furtună şi frig afară. E vară.
Cică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu