O Victorie a Umanităţii (III)

Absolut incredibil cum de am reuşit să ajung acasă în pat. Am stat cu Love în ploaie la stop în Alba câteva eternităţi. Bătrânii au viaţa lor, unii au şi logan-ul lor. Am ajuns în punctul de a mă întreba dacă chiar exist. Cam ca pe vremuri. Dacă o ţin tot aşa, durerile mă vor face să-mi pierd şi ultimele gânduri raţionale. Înţeleg foarte puţine procente din cât ar fi normal, totul în jur se petrece în spatele unui văl de tifon după care stau eu şi mă întreb care-i faza care-i nulul. Da' degeaba, că de curentat la creieri cu pălinkă cu siguranţă m-am curentat.

Abia luni seara am reuşit să înţeleg cât de mult m-au ajutat oamenii din jur să trec peste tâmpenia ce mi-am făcut-o. Acum bandajul ăsta, meşterit azi dimineaţă de asistenta mămoasă din Abrud, îmi ţine strâns lipit de corp braţul stâng şi chestia asta presimt că mă va înnebuni de-a binelea.

  

Love a fost mult mai mult decât un angel radios-păzitos în ziua asta. Realizez cât de mult m-a ajutat şi mă fâstâcesc în sinea mea, în loc să-i mulţumesc pur şi simplu. Acum stă şi-şi pune muzici lângă mine în pat şi văd parcă pentru prima oară că totuşi e posibil să fie frumos când doi străini îşi împart firesc clipele simple din viaţă. Singurătatea în doi nu e în mod automat o dramă, aşa cum credeam eu. Nu ştiu ce să fac cu sentimentul acesta nou. Trebuie să învăţ să-mi ţin herghelia inimii, cavaleria pasiunii, la distanţă de fiinţele care se întâmplă să mă atragă. Să ţin cont de viaţa cuiva care ţine cont de a mea. Să stau liniştit. Ah de câtă distrugere a protocolurilor sociale sunt capabil! Poate de data asta nu o să uit, de azi sunt şi om. Cândva poate voi fi doar om. Dar acum am nevoie de somn. Şi nu va veni. Dimineaţă la 7 am de mers direct din vis la spitalul de Urgenţă. Am emoţii pentru că neam de neamul meu nu le-am avut cu spitalele. Şi uite aşa am ajuns eu să bat timid la poarta unui univers perfect paralel cu viaţa mea de până acum. 

Zmeoiu' din mine nu a avut nicio treabă cu de-astea: cozi la uşa doctorului, discuţii de oameni năpăstuiţi, tensiuni generate de boala fiecăruia. 

Am aşteptat şi eu în sala de aşteptare, contemplând dintr-un colţ, până au sosit Zimbrul şi Scorpionul, adică cel mai Unul dintre Bogdani şi taică-mio, cu glumele la ei fiecare.

Am ajuns cumva cândva din sala de aşteptare în cabinetul doctorului ortoped. I-am transmis povestea şi radiografia medicului de la Abrud şi el a rămas flexat vis a vis de durerile mele. Poate o să ai nervi de titan cusuţi cu fân de oţel prin tine, adică operaţie, altfel nu eşti la loc. 
Asta era prima lui variantă.
Sau de pus manual la loc clavicula, a doua. 
Clar că a doua înseamnă durere .
Am ales varianta cea mai clară: de făcut pauză de pălinkă - de aici decurgând organic restul autovindecării. Doctorul m-a trimis la gipsar.
Povestea cu gipsarul a început cu mine călare pe un scaun cu mâinile pe şold. Mi-a proptit un genunchi în spate şi a tras de umeri. Trosc durerea Universului a izbucnit din mine şi a zbughit-o direct pe fereastră. Pe afară, 3 bătrâni de la secţia de necontagioase îşi făceau plimbarea în pijamale. Durerea mea s-a împlântat într-un arin şi a speriat o pasăre verzui. Gândurile mi-au revenit după vreo 10 minute de monolog. Cum au dispărut durerile, euforia dopaminică a preluat controlul asupra stării mele. 

Aşa m-am trezit cu un ham de vată şi tifon care îmi trage umerii de zor. Bandajul Dessault o fi obsolet, dar te ţine drept de spate. Uite aşa îmi repar şi cocoaşa, mi-am zis. 
Tot răul spre bine, se zice.
Apoi, după 4 nopţi de dormit numai pe spate am visvăzut acelaşi înger cu aripi turcoaz. Mi-a pus în somn genunchiul între omoplaţi uşor spre partea dreaptă (în realitate a fost pe stânga). Mi-a explicat cum se pune os pe os cap la cap. Măduvă în măduvă. Mi-a arătat cum se poate sta liniştit.
Am de stat o lună cu chestia asta pe mine şi mai am câteva cântări pe ţeavă. Simt că mă voi descurca, chiar dacă voi sta pe scaun cu bassul. Bun.
Ia să văd acuma ce şi cum pot să mă hrănesc. Nu-mi pot spăla vasele, asta e clar. Va trebui să-i rog pe oameni să mă ajute să-mi iau un tricou pe mine? Hmmm. Şi alte rugăminţi aş avea eu la ei, dar mi se par cam sictiriţi de toată tărăşenia mea. 
Dorm de amiază ca un bebeluş şi noaptea ca un gândac neputincios răsturnat pe spate. 
Visez tot. Zilele trec încet, devenind aproape la fel toate. Nu fac nimic decât să fiu atent la fiecare clipă. Am timp să înţeleg mai clar ce se petrece cu lumea mea. 
- Măcar te-ai distrat! 
Asta ar fi concluzia pe care o trage Zimbrul în fiecare moment când scot un cuvânt. 
Aşa e, m-am distrat, mă distrez şi mă voi distra. Dar s-a schimbat foaia. 
Totul trece, totul vine. Inclusiv distracţia. Nu mai are farmec să-mi rup fâşul ca la 20 de ani. Până voi găsi metodele cele noi de self-entertaining, mă concentrez pe reparaţia trupească. Îngerul mi-a împrumutat aripile pentru cel puţin o lună. De la strânsoarea hamului cu care sunt prinse aripile, mâna dreaptă s-a fleşcăit şi s-a umflat ca fiind nesimţitoare. Poate ar fi mai înţelept să-mi fac rost de o dactilografă, în loc să tastez îndurerat ca un mormoloc prea inspirat. Hmm. 

Între timp, Lupu' unu' dintre bunii mei tovarăşi de drum, s-a pus pe gătit figuri gustoase. De câteva zile bag la ghiozdan good food şi hop şi energia puţin câte puţin mai sus. Gândurile în schimb tot buimace îmi umblă prin deblă. Ce se petrece, domnule Zmeoi?

Am pus mâna pe bass-ghitaruş cu un amalgam de simţăminte. Frustrare, ciudă de sine. 
Cele două cântări de la Păltiniş se anunţă a fi extrem de interesante. Trebuie să repetăm că avem piese noi. M-am aşezat pe scaun la repetiţii cu Lipicioşii şi haida să-i dăm cu durerile 'nainte că parcă melodiile îmi sună mai vero aşa. Fiind destul de experimentat încât dacă vreau îmi pot sublima suferinţa în ceva scenic, într-o noapte din aceea fără vise, am stat să ticluiesc nişte cuvinţele noi-nouţe. Cred că sunt destul de bune de spus pentru oameni:

Taci!

În vise nu există cuvinte. 

Trăirile, impresiile şi tot ceea ce reuşim să aducem de acolo, va fi abia apoi rostit. Aici. 

Unele cuvinte au menirea de a ne aduce binecuvântare, de a ne mângâia. 

Altele vor să ne arate o posibilă cale. Sau chiar viitorul. 

Dar cel mai adesea, cuvintele noastre le transformăm în grenade. Ele se vor face ţăndări în duşmani iluzorii. Ascuţim cu tenacitate tăişurile unor cuvinte. Premedităm răzbunări cu ele, urzim planuri perfid de eficiente. Cu câteva vorbe spuse la nervi, presărăm fără regrete cele mai fine cioburi în urechile celor dragi. 

Cuvintele ne pot transforma în sfinţi sau în monştri. 

Când visăm nu vorbim, pentru că suntem acolo. 

Aici, ne strecurăm printre cuvinte, cele uşoare ca fulgii. 

Sau ne ciocnim de altele, cele grele, ca de uraniu. 

Uneori cuvintele pot deveni un coşmar: taci!

După 2 nopţi a venit Muza la mine şi m-a certat în somn. Cică cripticismul meu existenţial nu-i lasă ei destul loc de desfăşurare. Cuvintele nu sunt deajuns. Faptele mele vor cântări în felul cum apreciază ea să continuăm colaborarea la nivel creativ. Apoi s-a luat de femeile din viaţa mea. Nu recunoaşte în ruptul capului ei divin, dar e teribil de geloasă pe femeile pământene. Auzise că vreau să compun o simfonie pentru o muritoare şi subit m-a împroşcat cu un fel de linişte asurzitoare încât am simţit că niciodată nu voi mai fi inspirat orice aş face. M-am speriat în sinea mea şi pe la claviculă. I-am zis Muzei că delirează şi că deşi e adevărată faza cu simfonia, nu trebuie să facă scandal, ea oricum e unica mea sursă de inspiraţie. Ea poate foarte uşor să ia forma concretă a oricărei muritoare. E liberă să se strecoare sub orice solz de sirenă, îşi poate oferi gustul ei spumei tuturor mărilor şi oceanelor planetei Pământ. 
Văzând cât de slăbit arăt, s-a mai calmat Muza. Într-o vineri m-am trezit gata de Festivalul Medieval de la Sibiu. Pentru al cincilea an la rând, Matliricum Claviculosum Dragonensis s-a trubadurizat cu toţi oamenii prin Piaţa Mare. Turiştii vin pe bandă din 2007, schema mea e aproximativ aceeaşi. Poze, dume şi iar poze.

Dintre domniţele de tot pasul, am ales câte una pe zi, pentru vrăjelile mele mai fine. Însă scenariul surpriză şi vedeta pozelor a fost vrăjitoarea Rabarbara, aka Love, care cu toiagul ei răsucit i-a vrăjit şi speriat pe toţi cetăţenii. Şi are o plăcere irezistibilă de a-mi şifona conceptul şi pozele cu domniţe.

...muahaha, sunt în faţa domniţei tale, chicoti Rabarbara

  
În timpul festivalului s-au petrecut multe minuni pe multe planuri, care toate laolaltă au dus la accelerarea autovindecării mele. Clavicula s-a consolidat, mi-a spus doctorul. M-am obişnuit cu limitările cotidiene. Nu fă aia, nu fă ailaltă. Somnul s-a îmbunătăţit. Hrana deasemenea. Liniştea e un lucru mărunt doar pentru cei care n-o au. Am picat în butoiul cu chill şi aşa m-am ţinut de cuvântul dat îngerului meu păzitor, care-mi ceruse vehement un concediu. S-a dus liniştit, am eu grijă de mine pentru o vreme. Mi-am rupt clavicula în perioada optimă a anului, ca să zic aşa. Micile înfrângeri nu sunt decât o pregătire pentru o mare victorie. Care fi-va cântată doar atunci când bestia dinlăuntru-mi adormi-va, în somnul ei de veci. În acest gigantic suspans trăindu-mi eu clipele fără teamă şi lăsând zilei grija ei, vă pot spune deocamdată că totul e înainte, aşa cum e bine să fie, oameni buni.

Beţia

Beţia nu duce nicăieri.

M-am născut spre sfârşitul unui april, cu o sticluţă de pălincă în mâna stângă. Până să vină clipa aceasta de străluminare a Universului, astrele curgeau liniştite, în drumul lor. Apoi am apărut eu: o eclipsă a ordinii cosmice, un fulger de jos în sus, încărcat cu Haos.

Până spre fecioria mea deplină, nu aveam habar ce e beţia. Dar când m-am apucat să beau, mi-am luat zborul în jos. Direct în miezul Pământului doream să ajung.

Dar Beţia nu duce nicăieri. Nici măcar acolo, în poezia şi bezna de unde vin toţi chinuiţii şi damnaţii.

De vreo două decenii încoace, Dyonisos mi-a arătat drumul. O cale a pierzaniei sigure, fără ca eu să ştiu. Fără ca să-mi mai pot aminti a doua zi ce am făcut. Asta e prima lege a beţiei trupului: uitarea.

Apa-de-foc cere sacrificii. Prietenii cei mai dragi mi i-am pierdut în negurile uitării presărate de sticle încă aburinde. Mă simt singur printre voi, cei care nu ştiţi ce e patima băuturii. Sunt tovarăş la cataramă doar cu anonimi şi rataţi. Cu înţelepţii din crâşme. Cu vedetele de speluncă.

Trupului i-am oferit în răstimpuri lovituri tot mai grele. Căzături, julituri, tăieturi, fracturi. Boema o fi fost la modă cândva, dar iată că acum am ajuns demodat.

Beţia nu duce nicăieri.

Vă vorbesc o limbă total necunoscută? Dacă până acum nu v-aţi pierdut toată firea într-un kil de tărie, poate că nu veţi pricepe pe deplin ceea ce vă spun. Oricum nu e nimic de înţeles din ceea ce am trăit cât am fost beat.

Chiar de-am cântat, tot degeaba s-a întâmplat.

Într-o dimineaţă am văzut în oglindă că vârful limbii mi s-a bifurcat.

Şi gândurile asemenea. Eu deodată vă spun, şi că da şi că ba.

Beţia duce Nicăieri!