Urechile noastre sunt asaltate în continuu de zgomote, pe care în majoritate nu le putem evita. Dar peste ele vin şi sunetele, continua muzică ambientală. Nici nu ne dăm seama. Pentru că muzica nu mai este ascultată, ci pusă. Să stea în decor, cuminte ca o prostituată fină, privind pe deasupra mesei la jocul de poker.
De exemplu, vizitezi un tovarăş. Dacă nu merge deja muzica, nu poate fi decât din cauza unei pene de curent (evident lumânarea e printre puţinele obiecte care nu sună, spre deosebire de alte jucării, asemănătoare ca formă). Cu siguranţă muzica va fi necesară înainte de orice: "să nu pun nişte muzică?"
Sau invers, dacă ai musafiri şi e linişte pentru că aşa vrei tu, înseamnă că eşti supărat, n-ai chef azi de ei.
În familie: "dă drumu' şi tu la radioul ăla, că nu suntem la mormântu' nimănui, dragă..."
La servici, ce să mai zici!
Mai nou, în pădure e muzică peste tot, tot timpul. Dacă asculţi atent, sigur detectezi măcar un subwoofer de la ceva portbagaj de maşină, larg deschis înspre văzduh. Sunt hater acum, da ştiu, pentru că nu vreau să umblu cu dopuri în urechi, şi fiecare melodie pe care o aud parcă mă suge cumva; uneori, din ce în ce mai des, mă simt efectiv epuizat de orice armonie sonoră. Nici dodecafoniile lui Schoenberg nu-mi mai ajung. Nevoia mea de nearmonie a atins cote paroxistice din punct de vedere estetico-auditiv:
Pe vremuri am întâlnit un prieten care în miezul party-ului, când i-a venit rândul la youtubăreală, a pus ceva de genul ăsta. Abia acum îl înţeleg. Nu era vorba de o problemă psihică, din păcate. Era mai simplu. Eu cred că problema asta a mea, într-un fel sau altul va deveni problema tuturor. O stare de lucruri ce ne va surzi inimile, nu doar urechile, care deja sunt cucerite de qatralioanele de decibeli împrăştiaţi pe Terra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu