Ce înseamnă privirea, şi de ce privim cel mai adesea în afara propriei persoane? Atenţia ochilor ni se îndreaptă în mod reflex spre ceilalţi, în care ne reflectăm şi astfel primim înapoi confirmarea existenţei noastre. Nu prin autoexaminare şi introspecţie, care sunt o frumoasă teorie dar care nu există.
Conştiinţa de sine nu se poate naşte decât prin ceilalţi. Ideal gândit, s-ar putea spune că un om complet izolat pe o insulă de la naştere până la moartea sa, nu va avea de purtat povara conştiinţei de sine. Cu condiţia să nu îşi vadă făţăul reflectat în luciul apei.
Ferit de absolut orice reflecţie a sa din lumea fizică, care l-ar împinge spre alte reflecţii metafizice primejdioase, niciunui om nu-i va trece prin gând să se întrebe "cine sunt?".
Din fericire, toate oglinzile lumii nu ne pot arăta decât o jumătate din Eu. Suntem condamnaţi la incompletitudine oricât ne-am privi propria persoană, de aici şi nevoia (in)conştientă de a ne (re)găsi cealaltă jumătate. Aşa spusă, parcă devine prea simplă povestea cu dragostea, nu?
Îmi pot privi mâna de exemplu, să o examinez. Am cinci degete, etc. Dar aceste lucruri le ştiu de la ceilalţi. La începutul vieţii mele, părinţii mi-au arătat începutul: ce înseamnă o mână, uite un biscuite, acuma ţi-e somn, etc.
Nu ne putem gândi la propria viaţă din senin, avem nevoie să ieşim puţin din propriul eu, pentru a reveni. Fără conştiinţă, fără ocolul ăsta, am trăi pur şi simplu. Am scăpa de gândurile inutile, cum spun cărţile de dezvoltare personală, trainerii personali şi miile de proaspăt treziţi.
Pare fascinant, mai ales pentru toţi angoasaţii, haterii şi deprimaţii acestor vremi, dar nu e.
Vieţuirea umană are şi reguli nescrise, pe lângă cele elementare. Nevoia de joacă, de exemplu.
Prin repetarea unei partide de şah, am descoperit că micile amănunte nasc marile întrebări.
Deschiderea mea va rămâne acelaşi, chiar dacă melodia şi perspectiva se mai schimbă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu