De câteva zile, am intrat de bună voie, doar aparent fără motiv, într-un univers fascinant de trist: Matei Vişniec are darul ăsta, să îmi amplifice la cote record sentimentul deplin al singurătăţii, la care suntem condamnaţi ca oameni. Mai precis, exact de la naştere.
Eu nu gândesc astfel lumea, când cumpăr legume din piaţă sunt chiar optimist, dar se pare că din când în când mă aliniez cu toţi pesimiştii, din motive ascunse mie. Pentru că nu înţeleg de unde vin valurile astea, mareea asta melancolică...
Nu e de rău luciditatea asta, dar ce să şi faci cu ea 24 din 24? Nimic.
"Suntem nicăieri", bine zice vişniecul.
Având în vedere că cel de-al doilea nume al meu e Andrei, azi mă voi auto-sărbători, alături de Faţă-Pădure, care l-a invitat şi pe Spin, ceea ce e bine. Deşi parcă în ultimul timp făptura aia dificilă încearcă să îl ducă cu enelpe-ul pe Faţă-Pădure, care e mai pe nicăieri decât mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu