Dacă simte că nu se desfată la maxim cu laptele din ţâţa mamei la vreme, copkilu' va ţine tăinuit acest neajuns toată viaţa sa. Ulterior frustrarea lui va îmbrăca diverse forme, de la pizmă şi răsfăţ până la disperare, angoasă şi chiar ură asupra Universului.
În ziua de azi, la începutul vieţii lor unii copii nu ating punctul sublim al satisfacţiei afective, fiind nevoiţi a se obişnui cu starea de nesaturare pricinuită de o hrănire parţială (laptele matern fiind doar unul dintre vehiculele manifeste ale afectivităţii părinteşti, alături de vorbe dulci, priviri cu drag, cântece, etc.).
Aşadar, copiii cărora li se dă doar ţâţă, în timp ce mama se ceartă cu tatăl care se uită la meci (de exemplu), au şanse mari să ajungă adulţi frustraţi.
Şi vor avea de suferit îndeosebi cei mai apropiaţi. În viitoarele lor anturaje, acei copii nehrăniţi la timp, vor manifesta ca adulţi nevoi foarte greu de împlinit - generic spus, sunt cei care vor Luna de pe cer.
Pe de altă parte, acest mecanism psihologic se găseşte inversat în auto-suficienţă: copii care de mici au parte de îndestularea laptelui, cresc parcă mai uşor, fiind mai pregătiţi să înfrunte viaţa. Nici necazurile nu se lipesc prea tare de ei.
Cu siguranţă l-am întâlnit cu toţii, măcar o dată, pe cel exasperant de împăcat cu lumea, eficient în propriul trai, cel care are puterea de a lua când i se oferă şi de a da când i se cere. În mod cert cândva tot ne-am lovit, ne lovim sau ne vom lovi de omul perfect, cel care a supt înţelepciune din Ţâţa Universală.
Vremurile ne arată că tot mai mulţi oameni consideră că devin perfecţi, adică exact aşa cum au fost făcuţi şi apoi puşi pe calea lor. Ha!
De când am primit împrumut de la un bun prieten cartea lu' Vladimircolinu', totul s-a transformat în felii de viaţă. Când trăiesc în afara cărţii, încerc să menţin o acceptabilă coerenţă faţă de ceea ce am fost până acum, dar când intru în carte, toţi zeii dinlăuntru prind viaţă, speriindu-mă de numa'numa.
Nu voi putea găsi o explicaţie clară a fiorilor ce mă cuprind când citesc din cartea cu Ormag, zeul a cărui nume e spaima!
A recupera, prin actul amintirii, ceva ce se disimulează în prezent ca fiind pierdut cândva în trecut. A reasculta trecutul pentru a rezolva o problemă prezentă.
Conştientizarea nevoii fireşti a omului de a asculta poveşti poate vindeca multe. Fie el matur, omul recuperează prin intermediul poveştilor acele lipsuri fundamentale ale trecutului său, reintegrând şi reinterpetând situaţiile trăite. Acesta este temeiul existenţei tuturor povestitorilor, care ne oferă şansa de a ne completa propriul puzzle sufletesc, şi de a ne curăţi mintea de balastul produs de existenţa cotidiană. Această nevoie de evadare a deviat în formele sale contemporane extrem tehnicizate (fiecare film ne spune o poveste de fapt). La televizor, miturile ancestrale sunt foarte bine mascate, astupate de-a dreptul. Poate că unul dintre miile de show-uri TV ne ţine cu sufletul la gură, şi habar-n-avem că tocmai astfel participăm la împlinirea unei poveşti vechi de când lumea.
Parcă m-aş uita şi eu la un talk-show, dacă moderatorul ar griji măcar de un ditamai focul, în mijlocul platoului...
Marile Povestiri au apus deja din mileniul trecut. Nemaiavând la dispoziţie decât mici povestiri şi jocuri de limbaj, după cum propovăduia papa Lyotard (via Wittgenstein), primul lucru pus în pericol de abundenţa adevărului subiectiv şi relativitatea sa obiectivă, ar fi şandramaua noastră etică. Dacă fiecare e în filmul lui, pierdem garanţia că totul va fi ok. Prin anii '70 li s-a făcut puţin teamă academicienilor modernişti că nu ne vom mai înţelege om cu persoană, generând atâta neînţelegere încât nu vom putea pune la loc pana în călimară, iar zeii vor muri de inaniţie. Nietzsche avea în sfârşit motive să jubileze: în sfârşit se dovedea că nu scrisese aiureli cu un veac înainte!
Secularizarea societăţii în modernitatea târzie a dus la pierderea unor rosturi, pe cât de fundamentale pe atât de obosite. O pierdere nu doar a Marilor Povestiri (Dumnezeu, Lumea, Istoria, Cunoaşterea, Timpul, Adevărul, Femeia - şi alte asemenea nume de almanahe) dar şi o înflorire a micilor povestiri, o proliferare extremă a înnoirilor în toate planurile existenţei. Anii '70 au însemnat izbucnire manifestă, revoluţia ca atribut al relaţiei om-cosmos, culminând într-o abundenţă generalizată, a miliardelor de mici adevăruri, a normelor individuale adaptate din cele vechi, a bucăţelelor-kitch de lemn, cioplite şi vândute scump pentru că provin din crucea unei Vechi Legi crucificate. Hyper-telie a umorilor, a valorilor la purtător, a schimburilor optimiste pe întuneric, a căsătoriilor în alb.
Zeii fuseseră puşi la îndoială demult, dar în istoria recentă a omenirii vântul schimbărilor din secolul XX a devenit un tzunami intern care a măturat efectiv tot non-necesarul în cale, producând o limpezire globală a minţii umanităţii, dar şi o cvasi-amnezie generală a sufletului.
Uitarea fiind un efect inevitabil al oricărei revoluţii, trebuie să remarcăm că unii vor neapărat ca noi, nepoţii acelor ani, să ne amintim de fostele noastre Mari Povestiri. Relaţia la nivel istoric dintre bunici şi nepoţi merită aprofundată.
Începând cu apariţia Internetului, de prin anii '90 până în ziua de azi, totul se petrece altfel decât vreodată, cu o viteză incredibilă, cu o creştere accelerată, spre necunoscut. Nu putem prevedea efectele secundare ale virtualizării ultimelor două generaţii. Până nu demult, Istoria o "scria" un Cineva, într-un anume Loc şi Moment. Acum fiecare are posibilitatea, ba chiar e dator, să-şi croiască pe viu propria sa istorie, veşnică şi ubicuă. Oricum, suntem la fel de liberi să ne învelim apoi cu propria viaţă, sau să zburdăm goi prin Univers.
Direcţia propriei mişcări ne aparţine. Evoluăm cât vrem. Doar cei care-şi stau în propria cale, cei incapacitaţi de propriile frici, abandonaţii şi neadaptaţii care mai speră că se pot reîntoarce la Trecut ca la un ideal sân al lui Avraam, se auto-condamnă la suferinţă şi merită atenţie, pentru că răul din ei va plezni cumva.
Orice reîntoarcere nu se poate face decât mergând înainte până recunoaştem urmele de unde am plecat, şi spirala asta o facem oricum mai mult de la sine şi prin sine, într-un Acum continuu.
Revin. Încerc să revin, ducându-mă mai departe aşadar.
Felurile esenţiale în care se spuneau poveştile au trecut prin schimbări radicale.
Accentul cade prea mult pe fondul efectiv conţinut în poveste, şi prea puţin pe forma cum povestea se oferă.
Ceremonialul ce precede actul povestirii, a devenit o treabă utilă cel mult în creşterea copiilor.
Dar azi, nici aceştia nu mai au nevoie să li se spună poveşti. Sunt destule filmuleţe educative pe net.
Doar klingonienii şi bajoranii din Star Trek mai pun botul solemn, atunci când câte unul se pregăteşte să povestească.
Analizând cu atenţie folosirile expresiei "n-am timp de poveşti" ca argument împotriva pierderii timpului,
ne putem da seama cât de puţin sunt lăsate poveştile să fie. Dacă nu rămâne într-o poveste, orice lucru se va pierde în neant, şi desigur rostul acestei pierderi are şi el povestea sa.
Să nu ne codim, degradarea lumii poate fi un sentiment foarte plăcut.
Dar poate mai evident în alte culturi decât cea occidental-universală, s-a păstrat nealterată nevoia de poveşti, acordându-se încă importanţa cuvenită povestitorilor, cei care ne defragmentează memoriile (atât cea colectivă cât şi cea individuală), asumându-şi astfel un rol fundamental igienic. Dpdv sociologic, povestitorul e un purgativ care ne ajută să eliminăm ceea ce ne intoxică. Paradoxal, acelaşi povestitor poate deveni otrăvitor, dacă e folosit abuziv.
Mă chinui să îmi amintesc ce plăci ascultam la bunică-mea. Aveam câţiva ani şi tot mai eram convins că bunică-mea are un pitic ascuns în pick-up, care ştie o grămadă de poveşti. Piticul din pick-up putea imita toate glasurile posibile, dacă îi vorbeai frumos. Când am mai crescut, nu mai ascultam poveşti. Odată, când nu era bunica pe fază am desfăcut pick-up-ul. Eram convins că voi găsi acolo piticul-povestitor, uscat şi plin de praf...
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu