Credibilitate Veridicitate Autenticitate

Se dă un univers de discurs oarecare. Din centrul său de greutate (O) se trasează un segment de formă aleatorie, până în punctul autoreferenţial A.

Se cere să se determine raportul calitativ al tuturor cantităţilor universale descrise de segmentul AO.




Demonstraţie 1:




Pornind de la teorema inevitabilelor paradoxuri discursive, (intenţionat greşit) demonstrată de vechii greci, voi analiza un caz particular, după care ne vom ridica apoi cu toţii spre cazurile generale. Sau nu cu toţii, că poate unii se vor pierde pe parcurs - căzăturile generale.




a) Să vedem ce ne dă wikipagina în limba română cu privire la sofism. Citez:

"În logica informală şi retorică, o eroare este de obicei o eroare în raţionament de multe ori din cauza unei neînţelegeri sau a unei prezumţii. Unele aşa-numite erori nu sunt retoric destinate să apeleze la raţiune, ci mai degrabă la emoţie, sau la o dispoziţie mai nuanţată." (subl. ns.)

Adică cum, a fi retoric destinat?

În fine, fac apel la dispoziţiile dumneavoastră mai nuanţate şi sper să înţelegeţi mai departe ideea. Formularea acestei wikipagini îmi pare ultra-alambicată. Trecând peste denumirile alea de sofisme care odată traduse parcă sună jenant (petitio principii - cerşitul întrebării?) aş dori să depăşim platitudinile prin care au fost şi sunt reprezentaţi sofiştii. Nu neapărat doar cei vechi, primii sofişti greci, ci toţi cei care persuadează, conving, argumentează defectuos cu bună ştiinţă şi rele intenţii.

Faptul că în orice limbaj există astfel de scamatori exprimă ceva esenţial despre însăşi esenţa comunicării.

Paradigma procedeelor ilicite ale limbajului este în continuă mişcare, şi în mod surprinzător e împărţită de autorul wikipaginii în două: pe de-o parte avem folosirea deviantă a jocurilor de limbaj (jocuri în sens târziu-wittgensteinian) în scopuri coercitive emoţional, şi pe de altă parte, şmekeriile logice.

Mă interesează aici şi acum cea de-a doua categorie.

Para-doxa este un afront adus părerii unanime. O demonstraţie a neajunsului logic al faptului de a fi trestie cugetătoare.

Dar oare avem nevoie de acest incomod paradox, care iată subzistă lejer, impasibil la intemperiile istoriei?

Au fost vremi când preocuparea cu inconsistenţe logice era aspru pedepsită - pe motivul că fisura anusul Lumii, aducând jignire marilor ei constrictori. Pardăn me...vroiam să zic pardon. A, nu, constructori.

Cultura şi cultivarea paradoxului sunt semne ale unei perioade de înflorire mentală, de ascendenţă a libertăţii de exprimare. După un asemenea climax istoric, omenirea revine (atenţie: ducându-se mai departe!) la nevoile sale: de consistenţă, de bună-credinţă, de non-dualitate. Oneness, cum se zice acum.

Demascarea de sofişti - activitate asemănătoare ca structură cu vânătoarea de vrăjitoare - este o preocupare tipică pentru sofişti. Ei se ştiu între ei, spus mai toporistic.

Discursul autoreferenţial este cel care nu spune nimic celor aflaţi în afara sa. Sofistul nu poate fi înţeles şi deconstruit decât de un alt sofist. Aceşti hoţomani ai limbii sunt persoane sprintene, care sar de la un nivel la altul lovind subit şi fără remuşcări - crampele logice putându-ne face să ne explodeze deblele ca nişţe bostani!

De-a lungul scurtei sale (sau de-a latul lungii sale) istorii, Raţiunea şi-a aflat propria justificare şi unicul său refugiu în turnul gândirii tautologice: eu sunt eu. Raţiunea e raţiune, şi e bună în sine.

Centrul de greutate al gândirii - punctul O - a emanat în istoria gândirii umane arhitecturi faluscinante. Dragostea de simetrie e doar una dintre consecinţe (poate prind ocazia să explicitez asta mai pe larg, la ceva simpozion alternativ, vreo cumetrie câmpenească, sau măcar un bairam de bucătărie).


Acest punct O este centrul de greutate a gândirii. Da, acum spun greutate a gândirii, adică tocmai acea stare de incapacitare mentală numită paradox: Iraţionalul generează Raţiunea. Fundamentele matematicii, de exemplu, pot demonstra că originea ideii de număr are un temei non-matematic.
Sau: fizicienii ştiu că ştiinţa lor e principial condamnată la incompletitudine. Etc.


Orice sistem de gândire porneşte de la un set de premise, care se constituie în propria sa referinţă - punctul A.

Dezvoltările ulterioare din interiorul unui sistem de gândire sunt asemănătoare cu naşterea Universului. La început avem nevoie de o brichetă meta-discursivă, cu care să bigbanguim începutul. Drumul de la Nimic la Existenţă, de la paradox la raţionalitate consistentă, este un act constructiv eminamente uman. Segmentul OA, parcurs din O înspre A, oricare ar fi destinaţia funcţională a gândirii omului, descrie această dinamică a progresului, o valenţă apolinică a umanului.

Considerând subspecia mixolidiană a oricărui sofism, putem demonstra uşor că segementul OA nu este identic cu AO (viaţa e complexă, dom'le, o ştie oricine!).

Tranzitivitatea Universului - totul trece, nu-i aşa? - se manifestă în realitatea istorică sub forma unei unde şerpuitoare a minţii, de tip ternar:
OAO AOA OAO
AOA OAO AOA
OAO AOA OAO....

Aceeaşi armonie mixolidiană ne ajută să aducem în concret dinamica lumii: panta rheea - cum spuneau grecii, cei care auzeau muzica sferelor.

AO, sau Lungul drum al Raţiunii către Paradox. Tema zilelor noastre.

Raportul calitativ al segmentului AO s-ar putea face deci printr-o dare de seamă asupra disoluţiei marilor sisteme de gândire. Acest fapt e destul de anevoios, pentru că sunt prea mulţi cei care nu înţeleg deloc că Lumea se petrece.

Paradoxul trece pe lângă omul prost ca gâsca prin apă. Deşi uneori paradoxului îi place să se deghizeze în veşmintele prostiei şi mai ales s-o danseze (relaţia dionisiacă dintre dans şi prostie e prea complicată, o las deocamdată).

Cantitativ, urmând traiectoria descrisă de segmentul AO, se poate spune că toate sistemele autoreferenţiale care au biruit timpul rămânând ca valori ale culturii umane, se află într-un raport de mare sensibilizare faţă de punctul O, perceput ca un soi de Sursă. Paradoxul atrage gândirea care se instituie, orice sistem va avea fisuri. E o treabă teologic demonostrabilă.
Reîntoarcerea calitativă înspre paradox, ca modus vivendi, presupune asumarea de riscuri şi cere sacrificii.
Dacă un om decide să rămână viu cât trăieşte, atunci va ajunge să se contrazică oarecum, într-un fel sau altul.

Autenticitatea unui artist, bunăoară, este judecată tocmai prin prisma acestui act; operei sale i se cere să facă trimitere spre centrul de greutate a(l) gândirii. Gândirea cea esenţială, actul uman prin excelenţă.



b)
trecând de la cazul particular al sofismului, ajungem la condiţiile generale ale funcţionării paradoxului.
Securizată în punctul A=A, Gândirea poate funcţiona în ea însăşi.
Autoreflexivitatea gândului este un privilegiu de care nu numai filosofii şi paramecii ar trebui să se bucure.
De când filosofia a fost evacuată din traiul cotidian, se consideră că cel care gândeşte gândirea pierde timpul.
De pildă, prefer să despic firul în 5, pentru că e mai palpitant să afli cu mâinile goale un unghi de 72'.


În formularea problemei noastre, segmentul AO semnifică trecerea de la o autoreferenţialitate suficientă la un paradox universal necesar. O condiţie necesară şi suficientă a acestui îndemn ar părea să fie actul creaţiei.

Creatorul este cel care deobicei este o fiinţă paradoxală. Raportul calitativ al vieţii tuturor celor care se luptă cu propria suficienţă ontologică este net în defavoarea lor. În viaţă au câştig aparent cei care aplică fără prea multe gânduri legea. Legea exterioară, a împuţinării fiinţei: ignoranţa, ca principiu suprem. Deşi suntem făcuţi să ne îmbogăţim lăuntric, preferăm să ne pierdem în peisaj, să ne apăsăm unii pe ceilalţi.

Cu siguranţă, în alte vremuri sistemul de valori era exact pe dos. Segmentul OA semnifică nevoia de ordonare - fanatismul religios manifestă şi azi această tendinţă. În numele curăţeniei sociale, reacţionarii propovăduiesc o depăşire a relativismului actual, perceput chiar şi ca o demonizare, generată de spectrul unui paradox generalizat. Tot mai mulţi resimt frica de o lume prea paradoxală, ce devine sătulă de propria bogăţie. Aceştia se îndreaptă spre prozaic, exaltând mediocritatea latentă în om, raţionalizarea comfortabilă a lumii şi/sau pedanteria excesiv de cuminte.

Pentru a demonstra cum gândirea se poate raporta calitativ la propria-i sursă, enunţ:

El: A sau O?
Ea: A şi O
El: (A sau O) sau (A şi O)?
Ea: (A sau O) şi (A şi O)
El: [(A sau O) sau (A şi O)] sau [(A sau O) şi (A şi O)] ??
Ea: [(A sau O) sau (A şi O)] şi [(A sau O) şi (A şi O)] ...
El (trăgând aer în piept): {[(A sau O) sau (A şi O)] sau [(A sau O) şi (A şi O)]} sau {[(A sau O) sau (A şi O)] şi [(A sau O) şi (A şi O)]} ?
Ea: {[(A sau O) sau (A şi O)] sau [(A sau O) şi (A şi O)]} şi {[(A sau O) sau (A şi O)] şi [(A sau O) şi (A şi O)]}
El (calm): A.
Ea (deloc surprinsă): O.


Demonstraţie 2:


Greutatea G fiind definită în sistem non-relativist, are valoarea discretă de 9,81.
Originea lui G fiind doar parţial cunoscută, centrul de greutate - punctul O - se poate defini ca loc geometric al convergenţei tuturor gândurilor.
Fiind dată o persoană aleatorie cu greutatea medie de 70 kg şi coeficient de inteligenţă de asemenea mediu, segmentul AO se conturează ca o funcţie combinatorică de tip vital-asimpthanatic, cu formula:




unde
n = suma cifrată a literelor numelui mic al persoanei în cauză
P = fracţia armonică a lui G cu produsul gândurilor totale disponibile
N* = mulţimea exhaustivă a tuturor literelor din toate alfabetele posibile


Conform acestei formule, în cazul meu, care am sub greutatea medie, rezultă: AO=3,14151617181920212223242526272829303132333435363738394041424344454647484950515253545556575859696969 gilobari/picosecundă.

La AO trebuie adăugată clasica constantă micro-universală de lungime auxiliară: 0,00034534503432409235487193284725934098109343280958569349295849695938272634646121104968281843984389024984932849333839834298503495853049868372654069783725070493953203948095684598692354

Aproximând suma la 3,1418, rezultă un coeficient euristic mediu, necesar dar nu şi suficient.
Dacă intersectăm mulţimea vocilor care se declară mulţumite de starea actuală de lucruri, cu mulţimea celor nemulţumiţi de starea actuală de lucruri, obţinem exact starea sufletului meu.
Făcând o transpoziţie de recurenţă semi-disonantă, găsim că segmentul AO se manifestă de facto în două noi puncte:

A'=alpfa (creaţia care nu face niciun sens în afara propriului sistem, ermetismul extrem)
O'=omeho (disoluţia valorilor create, prin uniformizare totală, supraaglomerare şi plictis)

Alpha & Omega fiind o sintagmă legitimă ce se aplică absolut oricărui fenomen viu, segmentul A'O' e în raport cu începutul acestui fenomen la fel cum în paralel AO este cu sfârşitul său. Relaţia dintre O şi O' este foarte dificil de reprezentat logic.

Începutul - sfârşitul Începutului (AO) - clipa de echilibru (punctul O) - începutul Sfârşitului (A'O') - Sfârşitul

Ca să fie mai veridic, am aplicat problema la întrebarea clasică: ce-a fost la început? Gâgăina şi/sau oul?
Acest tip de paradox este bun pentru copiii mici isteţi şi bătrânii bâlbâiţi.
Dacă optăm pentru întâietatea existenţială a oului asupra găinii, atunci atribuim segmentului OA un sens fundamental. Fără ou, nu se poate vorbi de nicio găină, pentru că orice găină a evoluat dintr-un ou. Nota asta evolutivă din OĂ a surprins-o şi Ionesco, în piesa Viitorul e în OĂ.
Dacă însă optăm pentru întâietatea găinii, atunci trebuie să parcurgem drumul invers, de la A la O. Niciun ou nu apare din senin, o găină a fost logic necesară.
Nu există rezolvare a paradoxului, trebuie să trăim cu el, şi deobicei totul se încheie ostensiv:
uite, aici sunt 2 ouă.
Prea convins de consistenţa de ansamblu a skemei nu sunt, dar măcar nu am pierdut timpul.

Stephen Gibb - Natura neîndurătoare a timpului bine pierdut