Am făcut filmul cu Stufinoria, aşa cum i-am promis dragii căţeloase, mereu însetate. De cunoaştere, ca şi mine, că de aia ne înţelegem atât de bine.
Apoi am încercat şi câteva tracţiuni, nu la bara din grădină, ci la prăjina din casă, în timp ce ea halea bobiţe şi mă privea sceptică.
Primele trei ridicări au mers uşor, a patra ceva mai greu, a cincea tracţiune cu efort intelectual susţinut, iar la a şasea a trebuit efectiv să îmi concentrez toată forţa fiinţei în bicepşi. Am ajuns cu chiu dar fără vai, cu bărbia peste bară.
...cam aşa (nu arăt chiar aşa).
Am stat aşa, să mă gândesc puţin, aşa suspendat. Limita încă nu mi-am atins-o, dar nici departe nu e. Aşa. Mi-am fixat 2 tracţiuni bonus. Azi-noapte am băut vin bere şi tekila până spre dimineaţă, şi asta înseamnă tracţiuni scuză, dar cum să nu fiu în stare să-mi fac norma de 10-2=8 tracţiuni? Dacă o să fac 8, sunt mulţumit. Tot ce-mi propun, pot duce la bun sfârşit, ceea ce mă ajută să mă definesc. Uneori.
Îmi dau drumul încet, hotărât să pornesc cu cea de-a şaptea ridicare.
Îmi sună telefonul în buzunar. Mă deconcentrez aproape de tot; aşteptasem cu nerăbdare înainte, la cafea şi prima ţigară, să sune telefonul, şi primul gând-reflex a fost dă-le-n colo de tracţiuni!
M-am răzgândit şi am lăsat deci telefonul să sune.
Vreau să pornesc cea de-a şaptea tracţiune. Gândul a pornit spre braţe, care totuşi nu (tr)acţionează.
Unde se pierde gândul atunci când nu poţi face ceva, deşi vrei?
Verific. Da, îmi doresc foarte mult să fac încă 2 tracţiuni. Certitudinea asta o simt în reprezentarea clară a voinţei. Dar braţele nu mă ridică. Palmele resimt greutatea corpului şi a pierderii de timp cu gândurile.
Oricum asta era de fapt miza. Să mă obişnuiesc să gândesc clar în situaţii asemănătoare.
Simt că îmi scapă mâinile de pe bară. Nu trebuie să mă las dus de gânduri.
Ce prostie e vorba aia: dacă vrei cu adevărat poţi!
Un nonsens. Pot să găsesc o tonă de situaţii reale când vrei cu tot adevărul fiinţei, dar nu poţi!
Într-adevăr vreau să fac numai ce e bine. Dar nu pot. Păi atunci înseamnă că nu vreau cu adevărat. Ah ce mă enervează introducerea abuzivă a categoriei universale a adevărului în problema capacităţii volitive individuale. Ce mai, să vă mărturisesc că vreau cu adevărat să zbor ca un guguştiuc?
Ştiţi că n-o să prea pot, nu? Oricât de mult adevăr aş pune în vrerea mea.
Îmi amintesc de palmele mele încleştate pe bara rece (e luni dimineaţa, 1 aprilie, cam friguţ).
Cu forţe proaspete - intenţionat m-am autoenervat cu zicătura aia idioată - mă ridic până sub bară, unde limita fizică despre care vă vorbeam la început îmi arată că trebuie să mă strofoc mai tare.
Scormonesc în sertarele bibilicii. Aaa, da!
Stamina. Un cuvânt pe val, nu doar pe înţelesul celor din sălile de bodybuilding. Până şi hipsterpisicile prin discoteci înţeleg ce înseamnă stamina. Că de, legea dansului o cere.
Prototipul masculinităţii actuale a produs de câteva zeci de ani o continuă nuanţare a vechilor stereotipuri. Tradiţionala potenţă a bărbatului se cere transformată, ambalată în diverse scopuri şi contexte, care mai de care mai pufoase, mai bine mirositoare. Mentalităţile împuţite ale războinicilor au căzut nu în dizgraţie, ci în uitare. Azi, gândirea celor mai mulţi bărbaţi nu miroase nicicum. A fost spălată bine înainte de somnic.
Mi se pare că toţi bărbaţii fac nani la fel. Doarme viaţa pe ei, dom'le.
Sensul vieţii lor nu e lupta cu propriile slăbiciuni, ci o negociere isteaţă cu ceilalţi. Oportunismul, cel care jigneşte valoarea existenţei, fuga tuturor după derizoriu, fascinaţia pentru iluzoriu, nu sunt justificate îndeajuns de teoriile proactivităţii: realitatea ne obligă să fim activi, să luăm înainte de a ni se oferi.
Cât patos în gândurile astea! Oare ce-am păţit? De fapt ne doare la pateu de toate astea, nu Stufi?
Căţeaua m-a privit bucuroasă că îi dau şi ei cuvântul.
Cine mai vrea să îndure ceva, ştiind că e degeaba?
Orice urmă de luciditate va deveni periculoasă, un afront adus tuturor.
Visvăd corăbii cu oameni şi câini lucizi, numiţi pe nedrept nebuni.
Poate că vom fi trimişi cu toţii în spaţiu, pe o nouă planetă...
Nu mai e viril să înjuri, pentru că e şi dreptul femeilor să-şi bage pika.
Nu mai e viril să fii cult, educat, adică să zicem, deştept finuţ.
Norocul te va face viril, băiete! Asta e!
Doar un hazard te aduce faţă-la-faţă, în atenţia deplină a unei femei (cum zice cartea, Eu şi Tu), şi un alt hazard o va face să te considere bărbat. Nimic nu e obligatoriu, nici măcar previzibil. Dar stamina e o condiţie pusă din start.
Am întâlnit amici care-şi cultivau în mod conştient stamina, încercând o dezvoltare personală demnă de respect. Viaţa e o junglă, etc, ştiţi placa.
Unii sunt convinşi că e o prostie să vrei neapărat să fii viril.
Te râd strănepoatele de ciobani, emancipatele de prin cluburi. Şi miorii de se cred gay pe lângă curci.
Virilitatea nu mai e cool, în concluzie. Decât să nu fie în trend, bărbaţii preferă să uite cum sunt.
Deşi vom întâlni tot mai multe femei aşa-zis "rebele", care ştiu exact ce vor, şi găsesc tot mai greu.
Şi eu nu sunt în stare să gândesc clar făcând 8 tracţiuni. Cred că am exagerat cu perspectiva asupra lumii.
Phuaaa, iaca mă încordez cu ultimele puteri date de orgoliu, şi pun bărbia peste bară!
Mai am o tracţiune! Îmi vine puţin vin înapoi, îl scuip peste bară. Sunt sigur că dacă îmi dau drumul prea repede în poziţia de jos, nu o să mă pot ridica. Trebuie să fiu la fel de încordat. Calculez: jos, şi hopa sus! Nu e imposibil, deşi limita parcă am atins-o deja. Trebuie să acţionez, am gândit destul.
Îmi dau drumul în jos, şi degetele mâinii stângi nu mai reacţionează. Implacabil, bara îmi va scăpa dintre degete. Da, e momentul să apelez la soluţia extremă. Desprind de tot mâna stângă, o scutur puţin să-şi revină, şi atârnat numai în dreapta, strig:
- Futu-ţi bara şi tracţiunea finală cine te-a gândit, numa stai că-ţi arăt eu acuma cine-i staminosu' pă zonă, da' ce credeai tu bară că mă dovedeşti aşa uşor băga-mi-aş ce m'am enervat!
Şi ca prin minune, cu o singură mână m-am ridicat peste bară, şi mi-am pus bărbia zâmbind mulţumit.
Am făcut cele 8 tracţiuni autoimpuse, şi din avântul bucuriei, am mai făcut încă 2 lejer, ca să fie cifra mea obişnuită. De fiecare dată limita asta a mea apare, iniţial este de netrecut, şi fiecare poveste a celor 10 tracţiuni (obligatoriu fără încălzire!) a fost diferită.
Odată limita a apărut înainte să mă apuc de treabă, pentru că băusem pălincă fără limită şi nu nimeream bara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu