Despre natura olimpică a Omului

Deseară începe Olimpiada Sportivă.
Mi-a zis radioul azi dimineaţă că nushce francez  - Pierre de Coubertin - a reinventat în 1896 olimpiada modernă, probabil după ce a trecut de câteva ori pe la Bibiloteca din Parizăr.
Lecturile i-au fost utile peste poate, din moment ce a îndrăznit să creadă că sportul mai poate fi pentru omenirea secolului XX ce-a fost pentru greci.
Eu nu cred în sportul politic, la fel ca nici în politica sportivă.
Ah.
În 1936 s-a reinventat şi flacăra olimpică deasemenea. Nemţii ardeau de nerăbdare să arate lumii întregi că drumul înflăcărării lor îşi are originea în cărările Olimpului.
În acest final de iulie 2012, Tronsonul Regal, cincinalul căldurii solare, ia Leului partea Leului.
Leul nostru cel de toate zilele, cel care se îneacă în haos politico-economic.
Leul care e obosit să conducă.

E prea cald, totul stă, nu doar mintea.
Noroc cu Nellysiska, cea mai înţeleaptă fiinţă blogală pe care am întâlnit-o. Fătuca asta ne dezvăluie fără teamă chipul fixistului de Parmenide:

"...căci totuna e a fi cu a gândi" 

Parmenide a fost învăţăcelul cuminte al blajinului Xenofan din Kolofon, care în afara criticii sale caustice, nu era un om rău.
Spre deosebire de Celofan din Xilofon, care obişnuia să urle tare dar scria destul de paşnic, mai degrabă recenzii despre natură - peri physeos, cum s-ar zice.
Ajuns la maturitatea relativă, Pamenide obişnuia să îşi imagineze că la bătrâneţe o să călătoarească într-un car tras de leoaice, sperând că aşa va ajunge odată şi odată în faţa Zeiţei Alethea.
Aceasta i-a promis în vis că îi va arăta cum stă treaba cu "a fi = a gândi".
Dar tot planul lui Parmenide a fost dejucat de Herr Aklites, cel care a devenit primul campion semiolimpic la Categoria Primă, pe care a şi înecat-o de două ori în râul uitării.
Astfel, Substanţa bătrânului Aristotel mai poate fi concepută doar ca premiu doi, deoarece standardele minţilor neluminate de azi au făcut ca premiul întâi să nu fie disputat decât în posibil, adică virtualmente.
De aceea, Fiinţa umană e slăbită şi nu mai are timp pentru mişcare fizică.
Incapabil de cea mai elementară încălzire, omul zace. Mai dă un fifa, mai un pariu la agenţia din colţ, o ceremonie olimpică pe la TV, de fapt oricine le are cu sportul, doar toţi vrem să credem că suntem sănătoşi. 

Sportul a devenit cealaltă faţă a economiei, care e cealaltă faţă a politicii, care e cealaltă faţă a culturii. Moneda asta cu multe feţe obişnuim să o numim societate. Avem sportivii celebri, figuri publice construite artificial şi răsplătite cu sume enorme provenite din reclame, sportivi la care ne uităm ca la supraoameni . În paralel, sportul privat e rezervat muritorilor: piste de jogging, sintetice pentru corporatişti şi tinerii fotberari, câteva mese de pingpong rătăcite prin satele nemărginirii, başca coniac-canotorii, sportivii noştri spontani din crâşmele de pretutindeni. Se pare că sportul, inevitabil conectat astăzi la virtual, încearcă să atingă toate aspectele realităţii, să fie un substitut al mişcării. Iată revanşa parmenidiană: ce joc joci, cu ăla rămâi.